Prea multe zile-n care vrei să fii, dar nu eşti tu.
Prea multe clipe-n care vrei să scrii, dar dai undo.
Prea multe roluri de jucat, într-o atât de scurtă viață.
Prea multe lucruri de făcut, cu zero chef de dimineață.
Prea mulți în jur ce cred că ştiu ce e mai bine pentru tine.
Şi prea puține revelații ale adevăratului tău sine.
Mult prea puține clipe sacre, de autentică iubire,
Multe momente ‘passa tempo’, în loc de pură fericire.
Prea mulți copii îmbătrâniți, prea mulți adulți lipsiți de vlagă.
Prea multe reguli, protocoale, şi o voință mult prea bleagă.
Prea multe „trebuie” în lume, şi prea puține „îmi doresc”.
Prea mulți ce s-au obişnuit, puţini cei care chiar iubesc.
Prea mult m-am tot temut de viață, prea mult se tem încă ai mei.
Prea mult îmi pasă-acum de alții, şi prea puțin de anii mei.
Care sunt singurii ce trec, şi nu se mai întorc nicicând.
Prea mult n-am scris, şi am tăcut, şi m-am aglomerat în gând.
Prea multe gânduri, aşadar, şi-o judecată mult prea mare.
Prea multe standarde înalte, clădite pe o non-valoare.
Şi timp pierdut… Da, mult prea mult. Pierdut, de nerecuperat.
Prea multa viață netrăită. Şi prea de tot m-am săturat.