O pagină albă îmi spune ”Adaugă titlu”. Ca și cum ar trebui să știu dinainte de a scrie despre ce vreau să scriu. Ca și cum, în mintea mea, lucrurile ar trebui să fie clare.
Hello! Când au fost clare?!
Ah, da – era o vreme când, într-adevăr, lucrurile erau clare. Albul era alb și negrul era negru; culorile nu se amestecau între ele. O vreme când lider îmi era sufletul. Când eu îl ascultam, ba mai important de-atât, îl auzeam.Da, era o vreme când dialogam mult cu al meu suflet. Și apoi, după nopți de dialog, uneori în proză, alteori în poezie, făceam ce îmi dicta. Era o vreme când știam, cu toată ființa mea, că astatrebuie să fac. Era o vreme când aveam curaj.
Ah, curaj! Dragul meu bunic, Dumnezeu să-l odihnească, obișnuia să spună: ”În viață trebuie să ai coraj!”. Râdeam, evident, deoarece eram la început de drum cu alegerile și cu ”greutățile” vieții, și probabil nu înțelegeam câtă substanță și adevăr conțin cuvintele lui.
Însă noroc că timpul trece și nu o face degeaba. Timpul ne învață multe – din ce vrem și din ce nu vrem.
Și iată că am ajuns să mă întreb unde mi-e curajul.
Unde mi-e, măi oameni, curajul?!
Hai s-o luăm altfel. L-am avut vreodată? Am fost vreodată că adevărat curajoasă? Ce înseamnă să fii curajos? Ce înseamnă curaj,la urma urmei?
…
- Să îți urmezi inima – ar spune unii, mai ales dintre cei idealiști, ghidați în viață de aspectul senzorial.
- Să lupți pentru ceea ce te face fericit! – ar aclama alții, dintre cei războinici și niciodată obosiți.
- Să faci ceea ce trebuie – ar spune responsabilii.
- Să faci ceea ce vrei, în ciuda fricii pe care o simți – ar spune culții și îndrăzneții.
- Să fii dispus să riști și să pierzi – ar spune speculanții.
Sunt câteva idei bune, însă luate două câte două, se cam contrazic. Nu mi-aș baza deciziile și alegerile în viață pe niște idei care nu sunt sustenabile în raport cu altele care, oarecum, reprezintă și ele un adevăr despre același obiect.
Și atunci, ce e curajul?
O fi calitatea de a plăti, înainte de scadență, facturile sufletului?
Sau o fi abilitatea de a-ți trăi propria nebunie, în ciuda imensului spital care așteaptă primul semn că ești apt de internare?
Sau o fi un fel de smerenie a voinței, o abandonare în mâna divinității?
E curajos cel care trece prin foc pentru a-și dovedi că nu îi este frică, sau e curajos cel care refuzăsă treacă prin foc, în ciuda judecății celorlalți, pentru a nu-și risca viața, atât de prețioasă?
E curajos cel care intră cu bocancii în propriul suflet, pentru a și-l expune și a-l curăța până la ultimul fir de traumă, sau cel care alege protejarea propriei sănătăți mintale, cu asumarea unor dereglări de comportament cu care va trebui să trăiască?
E curajos cel care vrea să cunoască mai mult și mai mult, cu riscul de a-și pierde mintea într-un labirint ce nu pare a avea vreodată o ieșire, sau cel care se mulțumește stând deoparte, învingându-și propria sete de mai mult și punând o limită pe mintea cea niciodată sătulă?
Unde e curajul?
E curajul o caracteristică cu valoare absolută? Sau e doar relativ?
E curajul mai mult înspre partea de nebunie, sau înspre partea de siguranță? Or o fi la limita dintre acestea, pe acea frânghie subțire?
…
Orice ar fi și mai ales, oriunde ar fi, e o calitate pe care mi-ar plăcea să o cunosc. Aș fi tentată să spun ”să o re-cunosc”, însă acum, încercând în zadar să-l definesc, realizez că poate n-am avut niciodată curaj. Poate am fost doar idealistă. Poate nu am gândit, poate nu am analizat consecințe, poate eram prea entuziasmată, naivă și, cumva, prea la început de viață.
Poate am considerat curaj ceea ce era, de fapt, certitudinea că, pentru mine, viața e într-o continuă ascensiune. Poate curajul e, într-adevăr, relativ. Depinde de timp, de momentul de pe axa vieții tale, de perspectivele viitoare, de trecutul tău, de poveștile pe care ți le spui, de credințele pe care le ai, de curiozitatea pe care o ai, de nevoia de siguranță, de nevoia de diversitate, de cât de tare te arde locul în care te afli și de cât de multe mai poți să îți asumi.
Da, sofisticat curajul ăsta. Cu siguranță mi-ar plăcea să-l cunosc. Dacă-l vezi pe undeva, trimite-l la mine la o cafea.