Diana Culic (Blog)

Am avut de câteva ori în viață senzația că un eveniment din trecut – fie că era vorba despre o anumită stare de fericire, o anumită relație de iubire, un anumit moment din copilărie – a fost CEL MAI CEL pe care îl voi putea trăi vreodată. De fiecare dată, chiar făceam această afirmație: ”n-o să mai fiu niciodată așa fericită ca atunci” sau ”nu o să mai pot iubi niciodată pe cineva cum l-am iubit pe X”. Cu siguranță toți avem măcar un exemplu de acest gen.

Evident, în momentul acela eu mă raportam doar la perioada pe care o trăisem până în acel moment al vieții mele, ignorând faptul că viitorul este necunoscut, nelimitat și imprevizibil. Altfel spus, afirmația mea era greșită. Raportându-mă doar la trecut, eu excludeam din start orice posibilitate ca în viitor să mai simt aceeași stare de fericire, sau mai mult. Excludeam posibilitatea să apară cineva în viața mea pe care să îl iubesc și mai mult decât îl iubisem pe X, ș.a.m.d.

Singura problemă era că eu eram atât de hotărâtă în acest gen de afirmații, cum că ”niciodată n-o să mai simt chestia aia….” încât creierul meu a ajuns să se supună acestui gen de gândire. Subconștientul meu a preluat această atitudine, prin urmare viitorul meu părea fără nici un sens. Ce sens are să mai trăiești o viață în care tot ce a fost mai frumos deja a trecut?

Nu întâmplător, după o experiență de acest gen (o experiență spirituală, foarte puternică, care a constat într-o perioadă de revelații continue și de stări de beatitudine inexplicabilă) am început să îmi pun constant întrebări despre sensul vieții. Nu mai vedeam bucurie în nimic din ceea ce trăiam în prezent și nici în ceva potențial din viitor, deoarece pierdusem ”acea stare”. Am luptat cu acea pierdere mai bine de 5 ani. Am ținut cu dinții de ea, am încercat orice în speranța că…

În ciuda eforturilor mele, starea mea nu s-a mai întors. Tot ce mi-a rămas, în lipsa ei, era amintirea pe care nu mi-o putea lua nimeni, câteva pasaje în jurnal care o descriau în amănunt și 5 ani de depresie. 5 ani fără sens, 5 ani cu mii și mii de întrebări existențiale, cu zbucium interior și cu incertitudine. Nu a fost ușor – nici pentru mine, nici pentru cei ce mi-au fost aproape în acești ani, cărora vreau să le mulțumesc pe această cale.

Însă, vine o vreme când, vorba surorii mele, trebuie să te scuturi. Vine o vreme când trebuie să lași din brațe trecutul, să-l pui jos, sau să-l închizi ca pe o carte, să accepți că ce a fost a fost, și să mergi mai departe. Vine o vreme când realizezi că încă nu e prea târziu, că ce ai trăit până acum e exact atât – ce ai trăit până acum și nu toată povestea vieții tale. Vine o vreme când realizezi că, cu voia lui Dumnezeu, mai ai ani mulți pe pământul ăsta, și că e la alegerea ta cum îi vei trăi – uitându-te cu jale și regret înapoi, sau privind, cu curaj și entuziasm, înainte.

Vine o vreme când realizezi că da – trecutul ne definește, ne-a creionat în oamenii care suntem astăzi, însă viitorul este ca o pânză albă întinsă în fața noastră, așteptând să o colorăm exact așa cum vrem și cum putem. Vine o vreme când trebuie să ne forțăm să facem ce nu suntem obișnuiți să facem, căci obișnuința ține de trecut.

Vine o vreme când să ieși din zona de confort nu mai e o metaforă, ci e un efort pe care trebuie să îl faci zilnic. Vine o vreme când simți că e nevoie să începi să muncești pentru a ajunge să ai viața pe care ți-o dorești; când toate cărțile de dezvoltare personală, cursurile, seminariile nu mai sunt suficiente.

Vine o vreme când trebuie să lași trecutul acolo unde îi este locul: în trecut.  

Nu spun deloc că e ușor. Ba chiar mai mult, declar sincer că poate fi foarte greu. Mai ales dacă te-ai antrenat ani la rând să privești în spate, să îți plângi de milă, să nu ai încredere în viitor, să îți înghiți pornirile curajoase din cauza fricii de expunere, a rușinii de a fi văzut așa cum ești – un om vulnerabil, imperfect, azi bucuros, mâine trist.

Însă, pas cu pas și zi după zi, carapacea se sparge. Mai curge o lacrimă, un regret iese la suprafață și pleacă, fiind eliberat. Mai te ierți puțin, mai ceri iertare celuilalt și te iartă și celălalt. Începi, treptat, să te înțelegi – nu era nimic altceva ce puteai să faci mai bine atunci. Începi să crezi că poate, totuși, există ceva bun în viitorul tău.

Și-apoi vine o dimineață când aerul are iarăși miros de soare. Când te trezești cu zâmbet pe față și realizezi că încă trăiești. Că încă ești viu, în ciuda tuturor acelor ani în care ai fost mai mult mort. O zi în care te decizi să începi curățenia în suflet. Să faci din negru alb. Și din greșeli, lecții.

O zi în care te decizi că e timpul să începi – iar –să trăiești.