Călcând pe alții în picioare, cu ochelari ce ne orbesc
Fugim adesea cât mai tare, de parcă turci ne urmăresc.
S-ajungem cât mai sus, departe. Unde? Nu mi-am răspuns nicicând
„Acasă!” – mii de voci în șoapte. Dar am plecat de-acas, de mult.
Fugim mereu și dăm din coate. S-avem, să facem, iar s-avem
Și liniștea rămâne-n spate, căci dacă noi o ignorăm
Se duce-acolo unde-i vrută, și unde viață-i mai domoală
Unde-i apreciată clipa, și unde banii nu-s o boală.
De ce-mi permit să scriu eu astea? Pentru că despre mine scriu!
Sau crezi ca eu sunt ocolită, și astă patimă n-o știu?
O, și-ncă cum. Așa mi-e firea! Și ”vreau” e verbul zodiei mele
Dar vrutul ăsta m-a făcut să fac greșeli din cele grele…
Însă acum, în clipa asta, când tot ce am e mai nimic
Mă bucur că sunt mulțumită – ceva ce nu prea des o zic!
Și simt profund recunoștință, și mă privesc din exterior
Și-mi vine să mă-ntreb acum: Un` te grăbesti tu, puișor?
Ce crezi că-i dincolo de-avere? Sau de o casă și-un Merțan?
Ai mai avut și-ai suferit. Și-ncă mai crezi că-i despre bani?
Revino-ți, hei, închide ochii, căci prea puține-s de văzut.
Și lasă inima să simtă – nu-ți trebuie nimic mai mult.
Doar caută Împărăția, așa cum știi tu s-o găsești
Și restul, tot ce-i de primit, așteaptă-te și-ai să primești!
Fă-ți sufletul acel ”Acasă” spre care-n trup mereu tânjești
Și nu uita o vorbă mare: fă orice vrei, doar să iubești!

