Într-o bună zi, vei muri…
Și toate ambițiile și dorințele tale vor dispărea în neant.
Vor pieri la fel cum fumul se pierde în văzduh.
Nu va ști nimeni ce ai fi vrut tu să devii.
Nu va ști nimeni ce-ai fi vrut să faci cu viața ta.
Cartea pe care ai fi vrut s-o scrii, va rămâne inexistentă.
Nu-și va aminti nimeni de tine cum ai vrea tu să-și amintească,
Ci doar așa cum le-ai creat impresia, atât cât le-ai permis să te cunoască.
Ei nu vor ști că tu ai fi vrut să ajungi cunoscut,
Nu vor ști nici experiențele pe care le-ai avut și care puteau face înconjurul lumii
Nici care era scopul vieții tale, căci n-ai avut curaj să-l spui nimănui.
Nu vor ști poeziile pe care le-ai scris, dar nu le-ai publicat, din rușine…
Părinții tău nu vor ști cât de mult îi iubești, pentru că, tot din rușine, nu le-ai spus niciodată…
Nu va ști nimeni ce ambiții uriașe aveai, căci ele nu au fost niciodată înfăptuite, deoarece… „tu nu erai încă pregătit”…
Ei toți vor ști doar atât cât ai lăsat tu să se vadă.
Poate un caracter anost, irascibil, enervant adesea.
Poate nehotărât, trist, lipsit de ambiție.
Ursuz, mânios, supărăcios.
Lumea va rămâne doar cu atât despre tine.
Pentru că după ce vei muri, nu va mai fi nimeni să le explice tuturor
cum erai tu de fapt.