M-am săturat să n-am curaj
Să-mi murmur zilele-n sevraj.
Să mă expun doar jumătăți
Să zbier, între 4 pereți.
Afară, să fiu altă eu
Cu-n zâmbet afișat mereu.
M-am săturat să-mi fie frică
Să n-am curaj nici de-o pisică.
De unde naiba oi fi luat
Aceste patimi de câcat?
Să n-am curaj, să-mi fie frică
Să-mi pese doar de “ce-o să zică…?”
Adevărata-ncătușare
Vă spun eu – nu e la-nchisoare.
E-n tine. Propria ta viață
Te poate face sloi de gheață.
S-ajungi tu să te-ngropi sub frici
Să nu mai scrii, să nu mai zici,
Din cauza lui “ce-o să zică?”
Ei, fir-ai a naibii pisică…
Dar bine, și cine-i de vină?
Adesea, situația-i fină:
Nu zice nimeni chiar nimic.
Căci nu le pasă – știi cum zic?
Au și ei ale lor pisici
Cu mult curaj și fără frici.
Nu are nimeni timp de tine,
Așa că fă ce vrei! Fii bine!
Nici mâței tale nu îi pasă
De i-ar păsa, ar sta pe-acasă
Dar pentru că nu are minte
E liberă să-i dea ‘nainte.
Iar eu, din nou, ca mai demult
Scriu poezii, când nu mai pot.
Și tot ce sper, la o adică,
În altă viață… să fiu pisică.