Ce s-a întâmplat cu mine, fata care doar scria?
Unde s-a ascuns norocul, ce cândva mă urmărea?
Unde s-a pierdut curajul, ce high-five-uri îmi dădea?
Cine mi-a văzut misiunea? C-am pierdut-o și pe ea…
Erau zile, erau nopți, când eu frică nu aveam
Eram eu, și era bine. Nu gândeam, nu judecam.
Inima era stăpână, ego? Sclav de mușama
Acum rolurile-s invers. El stăpân, și sclavă ea.
Mă inundă o rușine, de nisipuri mișcătoare
Vreau să scriu, să mă exprim – însă ego-ul mă doare
Îmi șoptește în urechi să renunț, că nu-i de mine
Și mă-nfurii câteodată, și încep să scriu, vezi bine.
Nu am cum să stau pe loc. Inima-mi bate prea tare
Când în loc de propoziții, mie-mi vin versuri amare
Mare e prostia asta, să asculți de ce-ți vorbește
Ego-ul ce habar n-are, ego-ul ce doar greșește…
Dar mă rog. Vezi, timpul trece. Iar eu caut motivații
Că de ce, și de la cine, și-apoi scriu trei afirmații
Însă nimănui nu-i pasă, realizez la ceas târziu
Și-am mai scris o poezie. Despre cum n-aș vrea să fiu.