Dacă aș putea alege acum o viață ”viitoare”, aș alege o lume în care oamenii ar fi transparenți. Începând cu mine însămi.
O lume în care gândurile, sentimentele fiecăruia să fie vizibile, din momentul apariției lor. Fiecare gând de invidie care apoi vine înlăturat de un sentiment de vină amestecată cu recunoștință, sau fiecare sentiment de furie care vine imediat calmat de gândul că prea mulți nervi ne îmbolnăvesc, toate să fie la vedere, ca niște mici vene care ne străbat organismul. Să nu le putem ascunde sub nici o haină și sub nici o mască. Aceste încercări de a le ascunde să fie și ele vizibile.
Să vezi cum fata aceea mega frumoasă, care se uită misterios la tine în club, se simte urâtă când e nemachiată. Sau tipul care închide portiera unui BMW luxos se simte dator părinților care i-au cumpărat mașina. Să vezi vulnerabilitatea fiecăruia, să vezi umanul dinăuntrul lor și să-ți recunoști propriile slăbiciuni în cei mai puternici și impunători indivizi pe care îi cunoști.
Aș alege o lume în care a fi sincer să fie starea naturală a omului. A fi cine ești cu adevărat să nu fie doar o condiție umană la care eventual poți să ajungi, dacă depui eforturi în direcția aceasta, dacă faci destule meditații sau dacă îți înfrunți suficient de mult timp fricile de judecățile proprii și ale celor din jur. Aș alege o lume în care orice om este creat în felul acesta și rămâne așa: autentic, vulnerabil, transparent.
Și pe deasupra, aș mai adăuga un element: oamenii să fie imuni la judecățile celorlalți. Mai exact, tot ceea ce o persoană gândește, simte, spune sau face să facă parte din arsenalul ei de elemente, care să aibă forma unui săculeț, atașat fiecăruia dintre noi. Astfel, tot ce aș putea eu să fac ar fi să-ți văd ție săculețul. Orice părere de bine sau de rău despre tine sau despre săculețul tău ar intra direct în săculețul meu, fără să te afecteze pe tine.
Astfel, aș simți ce înseamnă libertatea adevărată. Aș simți ce înseamnă să fiu eu – și să fie ok asta. Să fiu acceptată așa cum sunt. De fapt, aș observa cum singura acceptare reală pe care o am și de care am nevoie cu adevărat e a mea. Gândurile rele ale unei alte persoane despre ceva ce fac sau spun eu ar fi pur și simplu considerate gândurile lui. Nu m-ar afecta cu nimic, doar mi-ar reda o situație a unei alte persoane. Aș înțelege că ce spune altcineva despre mine e parte din săculețul lui, așadar arată ceva despre el, nu despre mine.
Singurele gânduri, sentimente, cuvinte și fapte care ne-ar putea afecta pe noi înșine ar fi ale noastre… despre oricine și despre orice. Acelea ne-ar intra în săculeț, bune sau rele. Iar în final, am căra în spate o grămadă de lucruri pozitive sau negative, în funcție de ce am spus, am gândit, am simțit sau am făcut. Așadar, aș înțelege ce înseamnă responsabilitatea adevărată.
…
Cu cât scriu mai mult, cu atât îmi dau seama că exact asta se întâmplă în viața aceasta și că nu mai e nevoie să aștept o viață viitoare pentru a avea o astfel de lume. Această lume e așa, deja!
Singura noastră greșeală și cea care ne oprește de la a trăi acea libertate profundă este că luăm din sacul celuilalt tot ceea ce poartă numele nostru, bun sau rău. Astfel, ne umplem săculețul cu părerile tuturor și cu faptele tuturor la adresa noastră. Ne umplem săculețul cu impresiile lor bune și rele, iar apoi ne simțim obligați să le ”purtăm”, deoarece scrie numele nostru pe ele, ca și cum ar fi niște măști. Mai ales pe acelea în care suntem judecați aspru și acelea în care suntem ridicați în slăvi, mai ales pe acelea vrem să le prindem și să le băgăm în sac, Doamne ferește să le lăsăm pe dinafară!
Unde să mai încapă acceptarea, printre toate judecățile tuturor? Unde să mai încapă iertarea de sine? Căci în primul rând de asta are nevoie săculețul nostru: de iertarea personală a propriilor negativități, a propriilor umbre! De acceptarea propriei umanități și de iubirea propriului suflet!
…
Îi spuneam azi dimineață colegei mele de apartament că de fiecare dată când ascund cuiva ceva, de exemplu nu îi spun unei persoane ceva ce aș avea să-i spun din frica de repercusiuni, simt că mă îngreunez. Simt că efectiv car ceva în spate, sau că sunt legată în lanțuri. Ceea ce se întâmplă, de fapt, e că îmi limitez propria libertate prin faptul că nu-mi dau voie să fiu cine sunt, din cauza fricii de judecată.
Pentru libertatea aceasta lupt, nu pentru alt tip de libertate. Pentru libertatea aceasta voi lupta oricât, deoarece nu există o alta. Aceasta e singura reală.
Așadar, sper ca treptat, lumea mea să devină o lume transparentă. O lume în care iubirea, acceptarea proprie să ajungă atât de cuprinzătoare încât să am curajul să fiu eu, indiferent că rămâne sau nu cineva pe lângă mine. Întotdeauna am fost de părere că cine stă lângă tine dar nu te cunoaște cu adevărat, nu stă de fapt lângă tine, ci lângă o mască pe care o porți. Asta ca să nu mai vorbim de iubirea adevărată, care înseamnă total altceva decât a sta în preajma cuiva…
În fine. 🙂 Visuri, idealuri și speranțe…
Dar dacă n-ar fi astea, ce i-aș mai da eu sufletului meu de mâncare?