Captivă-n propria-i cenuşă, cu mâini fierbinți ce o frământă,
Se zbate-amarnic o-ntrebare, din când în când plânge şi cântă.
Aş vrea să-i rup lanțul tăcerii, şi s-o hrănesc cu fier şi crom,
Să crească, să devină tare, să-mi fie prieten, ca un om.
În față-mi văd doar „mi-aş dori” şi „mi-ar plăcea” şi „într-o zi…”,
În stânga mea apar imagini şi poze colorate-n gri,
În spate de mă uit surprind emoții înecate-n lacrimi,
Şi-n dreapta mea sunt adversarii, al căror nume este „patimi”.
Înşir cuvinte fără sens, întocmai ca o viață seacă,
Am căutat mereu să aflu unde se duc cei care pleacă,
Majoritatea dintre noi trăim doar ca să nu murim,
Şi n-avem timp să ne-ntrebăm şi să aflăm de ce trăim.
Un suflet prins într-o vâltoare, în care lupţi pentru nimic,
Căci totul e zădărnicie… Iar tu? Un trup firav şi mic,
Dar ne petrecem ziua toată muncind s-avem, să dobândim,
Chiar dacă n-avem nici un scop – suntem aici. De ce? Nu ştim.
Scriem romane despre bine, şi fericire, şi iubire,
Dar ne trezim însingurați, căci nu-i stă omului în fire
Să fie veşnic fericit, măcar nu pe acest pământ.
Şi totuşi, care-i sensul vieţii: să faci? Să ai? Să fii? Să… când?
Iar eu? Eu răscolesc cuvinte, ca să mai umplu nişte minți,
Şi îmi doresc… Ce? Nici nu ştiu… Ceva ce-i drept doar pentru sfinți.
Mă cred o dramă ne-nțeleasă, dar cred că-i altul adevărul:
Sunt doar de-o nebunie crasă, şi-mi pun în versuri proaste flerul.