Se spune că ceea ce gândim determină ceea ce facem, iar ceea ce facem determină ceea ce suntem și ce creăm în viața noastră. Extrapolând, la nivel macro, ceea ce facem noi oamenii, ca întreg, creează viețile noastre, ale tuturor, și spațiul nostru, al tuturor – Pământul. Marea noastră casă.
Și atunci, uitându-mă pe geam, nu pot să nu observ ce am creat. Noi. Cu toții.
O lume aparent în regulă, dar… goală. Pustiită. O lume aparent calmă, care funcționează încă,dar care mocnește pe dinăuntru de nerăbdare, frustrare, frică. O lume care are tot ce își dorește în confortul propriei case, dar care tânjește, de fapt, la tot ce este în afara ei. O lume cu mii de contacte virtuale, like-uri și inimi, dar fără nicio inimă reală la mai puțin de 1,5m.
Și, bineînțeles, mă întreb… De ce? De ce „ni s-au întâmplat” toate astea? Oare chiar se poate să fim noi de vină? Oare chiar să fi creat noiașa ceva?
Mă duc puțin în spate și mă uit la ultimii 10 ani. Ce-am făcut noi în ultimii 10 ani?
Eram noi cu adevărat conectați unii cu alții? Stăteam real de vorbă, fără măști,unii cu alții? Ne priveam ochi în ochi până în suflete, fără vreo teamă de genul celei resimțite acum, în miezul pandemiei? Îmbrățișările noastre cum erau? Ieșirile noastre în oraș erau reale, pentru a ne conecta? Sau aveau purul scop de a ne distra(distrage) atenția de la noi înșine (auto-conectare)?
Nu știu alții cum sunt, vorba lui Creangă, dar eu cunosc și cred că există niște Legi ale Universului acestuia în care trăim, iar ele funcționează fie că ne pasă nouă de ele, sau nu. Una dintre ele spune (nu tocmai cu cuvintele astea) că ce e în interior va fi și în afară. Prin urmare, eu refuz să fiu atât de ignorantă și să zic ”ah, e doar o întâmplare nefericită covidul ăsta. Mama lor de chinezi.”
Nu, nu pot. Și cum n-am chef nici de teorii conspiraționale, pot doar să stau și să meditez la următoarea chestie: de vreo 10 ani a apărut facebookul la noi în țară. Pe cât de tare a facilitat conexiunile între noi, pe atât de tare ni le-a secătuit de adevăr. De esență. De real. De realitate. De emoție.
De factorul uman.
Să fie, așadar, întâmplător faptul că dacă te uiți pe geam, vezi o lume normală, doar că fără oameni?
Să fie, oare, întâmplător, faptul că tot ce avem de făcut este să ne izolăm?
Să fie doar o coincidență faptul că cei mai „atacați” de virusul ăsta sunt bătrânii noștri, cei oricum lăsați pe dinafară de lumea virtuală în care trăim?
…..
Nu vreau să fiu nici lupul moralist, nici să agit apele mai tare decât oricum știu că sunt agitate, în sufletele noastre, ale tuturor. Vreau doar să plantez o întrebare, un gând, o potențială pistă de meditare: cum ar fi dacă în așteptarea asta a revenirii ”la normal” ne-am analiza puțin fiecare Universul interior? Cum ar fi dacă ne-am uita fiecare în propria noastră viață să vedem ce am creat acolo?
Cum ar fi dacă am începe să ne considerăm cu adevărat responsabili pentru ceea ce creăm, facem și trăim în viețile noastre? Oare ar arăta altfel lumea asta în 10 ani?
Și încă ceva: a fi cu adevărat responsabil înseamnă mai mult decât a-ți asuma consecințele după ce faci ceva. Înseamnă că ceea ce faci, VREI!
Think about that.
Cu drag,
Diana