N-am mai scris de-atâta timp, căci parcă la un moment dat
Mi s-au oprit cuvintele. Sau le-am oprit intenționat.
De frică, de rușine, poate. Sau mai onest, de necuraj
Să mă expun, să mă arăt, să-mi dau jos masca-n anturaj.
Dar a ne-scrie pentru mine e totuna cu a ne-fi
Și uite că de-atâta sete, ajuns-am azi să nasc copii
Adică inventez cuvinte, din altele care s-au scris
Căci nu există limite, decât în dicționare. Fix!
Și mă trezesc eu uneori cu o voință nestătută
Și-mi spun ”Ce pana mea tot faci? De ce nu scrii? Oare ești tută?”
Și-atunci iau laptopul în brațe și îmi promit că de-azi încolo
Voi scrie tot ce am în minte, fără așa și pe dincolo.
Și chiar de-ar fi o lume-ntreagă să judece ce scriu aici
De ce ar trebui să-mi pese? De ce ne facem iarăși mici?
În fața vorbelor străine n-ar trebui să fim imuni?
Și n-ar putea să-ți pese ție mai mult de sufletul tău bun?
Amar mă-ncearcă câteodată un hate atotcuprinzător
Și mai ales când eu, pe mine, mă limitez în fața lor
Aștept s-ating desăvârșirea, să fiu ce sunt, să spun ce cred,
Să mi se rupă de oricine, să-mi joc toți așii ce-i posed.
Și-atunci, când ziua va fi una și noaptea n-o voi mai dormi
Voi scrie tot! Voi da cu mine de tastatură, zi de zi,
Voi spune lucrurilor lucruri, pe numele lor adecvat
Și-mi voi crea propriul lexic, pentru tot ce nu s-a creat.
Și-atunci oricine-a fi să vină, în lumea mea imaginară,
Să-mi spună ”hey, nu ți-e rușine? căci te citește-o ‘ntreagă țară!!”
Am să-i alung din orice colț al minții mele odihnite
Și am să scriu… scriu pentru mine, căci nu pot altfel, măi iubite.