Scriu pentru mine

Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

N-am mai scris de-atâta timp, căci parcă la un moment dat

Mi s-au oprit cuvintele. Sau le-am oprit intenționat.

De frică, de rușine, poate. Sau mai onest, de necuraj

Să mă expun, să mă arăt, să-mi dau jos masca-n anturaj.


Dar a ne-scrie pentru mine e totuna cu a ne-fi

Și uite că de-atâta sete, ajuns-am azi să nasc copii

Adică inventez cuvinte, din altele care s-au scris

Căci nu există limite, decât în dicționare. Fix!


Și mă trezesc eu uneori cu o voință nestătută

Și-mi spun ”Ce pana mea tot faci? De ce nu scrii? Oare ești tută?”

Și-atunci iau laptopul în brațe și îmi promit că de-azi încolo

Voi scrie tot ce am în minte, fără așa și pe dincolo.


Și chiar de-ar fi o lume-ntreagă să judece ce scriu aici

De ce ar trebui să-mi pese? De ce ne facem iarăși mici?

În fața vorbelor străine n-ar trebui să fim imuni?

Și n-ar putea să-ți pese ție mai mult de sufletul tău bun?


Amar mă-ncearcă câteodată un hate atotcuprinzător

Și mai ales când eu, pe mine, mă limitez în fața lor

Aștept s-ating desăvârșirea, să fiu ce sunt, să spun ce cred,

Să mi se rupă de oricine, să-mi joc toți așii ce-i posed.


Și-atunci, când ziua va fi una și noaptea n-o voi mai dormi

Voi scrie tot! Voi da cu mine de tastatură, zi de zi,

Voi spune lucrurilor lucruri, pe numele lor adecvat

Și-mi voi crea propriul lexic, pentru tot ce nu s-a creat.


Și-atunci oricine-a fi să vină, în lumea mea imaginară,

Să-mi spună ”hey, nu ți-e rușine? căci te citește-o ‘ntreagă țară!!”

Am să-i alung din orice colț al minții mele odihnite

Și am să scriu… scriu pentru mine, căci nu pot altfel, măi iubite.

Ți-a plăcut articolul?

Lasă un răspuns