Ai avut și tu momente în care ai vrut să postezi ceva pe facebook dar ți-a fost rușine să-ți expui punctul de vedere?
Atunci, stai cu mine. Postarea asta este despre CURAJ. Dar înainte de asta, este despre rușinea de a fi tu însăți. Sau despre frica de judecata celorlalți. Sau despre lipsa asumării de a fi cine ești, în adâncul ființei tale.
Am un blog. A fost casa mea “online” acum câțiva ani. Scriam despre toate trăirile pe care le aveam, din lumea emoțională, sentimentală și spirituală. Era felul în care mă simțeam liberă și de folos celorlalți. Postările erau de regulă inspiraționale și cu un vibe pozitiv, deoarece erau fragmente luate din scrierile mele zilnice în jurnal. Postam doar acele lucruri pe care le consideram de folos și altora. Cele mai multe erau conștientizări pe care le aveam, de genul acelor “aha-uri” avute în urma unei ședințe de terapie. Scriam des, cel puțin o dată pe săptămână.
Am primit mesaje frumoase din partea oamenilor. Unii mi-au spus că îi ajută mult postările mele și că mă citesc cu drag. Alții mi-au spus că îi inspir. Alții că simt că nu sunt singuri atunci când mă citesc.
La un moment dat, datorită unui motiv anume, am căzut într-o depresie. Și pentru că înainte de asta scrisesem multe articole despre fericire, m-a cuprins o mare deznădejde la gândul de a mai posta articole cu un vibe pozitiv, având în vedere starea mea.
De atunci, însă, au trecut 8 ani. 8 ani, 96 luni, 384 saptămâni. Cred că am scris 10 articole din categoria “Conștientizări”. În rest, poezii – adică un compromis: nu trebuie să spun oamenilor ce simt, dar totuși e o formă de a scrie.
Am pornit acest text de la conștientizarea că prin faptul că nu mai am curajul să scriu pe blog, mint, deoarece vreau să întrețin o iluzie. Ce iluzie?
Iluzia că sunt mereu fericită. Iluzia că sunt mereu cool. Iluzia că viața mea e perfectă și că toate merg ca pe roate. Că n-am avut nicio depresie timp de 8 ani, că nu m-a măcinat în anii ăștia întrebarea “care e sensul vieții?”, că nu am preocupări spirituale, că nu mă cert uneori cu Dumnezeu, că înțeleg perfect procedeul de funcționare al vieții și ca totul e wow. Iluzia că mi-am rezolvat toate rănile din trecut, că n-am rănit oameni din inconștiență și din lipsă de curaj, iluzia că nu sunt tristă niciodată, că totul e roz și fluturi și Viața n-a dat (și cu mine) de pământ.
Ok, clar până aici. Vrem să păstrăm iluzii. Dar pentru cine?
Pentru noi. Nu avem curajul să ne arătăm cine suntem cu adevărat pentru că ne-am făcut idoli din oameni. Idoli din părerile lor, idoli din acceptarea lor. Vrem musai ca ei să ne placă, să ne iubească, să ne susțină, să ne aplaude, să ne gâdile orgoliul. Să ne spună, într-un final, că suntem minunați, geniali, demni!… (aka worthy. De a trăi, probabil, sau worthy de ce?)
Probabil ceea ce vrem să ascundem este ceva ce ne-ar face să ne fie rușine. Evident, fugim de rușine ca dracu de tămâie. Prin urmare, nu ne asumăm acele părți din noi de care (atenție!) ne e rușine.
Dar de ce rușine?
De ce îmi e rușine să postez pe blog? Dacă prietenii mei ar fi toți psihologi, și am discuta mereu la cafea sau la prânz despre astfel de subiecte, mi-ar mai fi rușine? Nu. Îmi e rușine deoarece mă privesc (eu însămi) prin prisma impresiei pe care cred eu că o au anumiți oameni despre mine. Altfel spus, it’s all in my head.
Cine sunt acei oameni?
- Elevii mei sau părinții lor (adică mă identific cu rolul de profesoară);
- Colegii mei de trupă (mă identific cu rolul de membră a bandului);
- Mama și neamurile (rolul de fiică, nepoată, soră de călugăr);
- Persoane care au legătură cu părinții prietenului meu (rol de noră?), etc.
Așadar, totul are legătură cu constructe mentale false, căci, în fond, nici una din chestiile de mai sus nu e reală. Diana Culic este un amalgam. Nu este suma rolurilor pe care le are în viața asta. Nu este nici doar membră a bandului, sau doar profa de canto, sau doar prietena lui Mihai. Diana Culic este mult mai mult de atât. Mai mult decât până și Diana Culic știe, știi cum zic?
Diana Culic este un potențial din care s-a consumat o anumită parte, iar restul este liber spre a fi creat.
Așadar, care este iluzia?
Iluzia pe care vreau să o întrețin prin nepostare (din frică, lipsa curajului de a fi eu însămi) este că oamenii de pe facebook trebuie să mă vadă într-un anume fel X.
Este mai mult decât evident o iluzie deoarece:
- Nu toți oamenii mă văd la fel;
- N-am cum să aflu cu adevărat cum mă văd ei;
- X este un amalgam de calități pe care eu vreau să le vadă oamenii despre mine, prin urmare ele sunt importante doar pentru mine și probabil prea puțin relevante pentru “oamenii de pe facebook”.
Așadar, lupta asta stupidă se duce nu între mine și oamenii de pe facebook, cum cred de atâția ani de când nu mai am puterea să scriu pe blog, ci între mine și mine. Între Diana – eu și Diana “expusă pe facebook”. Între așa zisele diferențe între acestea două concepte pe care nici naiba nu le știe/bagă în seamă/sau îi pasă.
Marele dezavantaj al întreținerii acestor iluzii, sau minciuni “nevinovate”, aka “minciuni de social media” este că ne condamnă la o viață trunchiată. O viață ciuntită, din a cărei bogăție de trăiri, stări, experiențe și plinătate am lăsat doar o subțire parte, pe care o considerăm noi acceptabilă și demnă de instagram, facebook, etc.
Și, chiar dacă pulimea ne acceptă, nu ne vom simți niciodată cu adevărat acceptați, pentru că ei nu te acceptă pe tine, tu-ul complet. Ci doar acea feliuță pe care le-ai arătat-o. Mergând mai departe puțin, nu te vor accepta niciodată complet, până ce tu nu te vei accepta pe tine, complet, cu umbre și lumini. Și stai liniștit, nu te vor accepta nici atunci TOȚI COMPLET! Și e normal să fie așa. I mean, who the fuck do you think you are să te placă toată lumea?😂
Partea bună este că atunci când TU TE ACCEPȚI COMPLET, nu mai ai nevoie ca ei să o facă. Ți se rupe. Devii mult mai prietenos cu tine însuți și “slava deșartă” sau “să placi tuturor” devine o chestiune mult mai puțin importantă, dacă nu chiar deloc.
Așadar, în concluzie, să avem CURAJ să dăm cu iluziile de pământ. Să avem curaj să fim noi înșine, deoarece suntem buni. Destul de buni, destul de valoroși, destul de puternici.
Iar dacă nu suntem încă, să ne luptăm înspre a deveni.
Iluziile nu sunt calea. Doar adevărul te va face liber.
Te-am pupat, să ai un an nou cu ce-ți lipsește pentru a evolua.
Un răspuns
La mulți ani și bine te-am regăsit!
Frumos scris!
Într-adevăr, când îți construiești viața după cum vor alții, ajungi mai devreme ori mai târziu la depresie. Am învățat-o dintr-o experiență foarte amară!
Mă bucur însă că ai revenit pe blog!
Îți urez să reiei această preocupare, cât mai des!
Scrii frumos și e păcat să lași acest potențial să se irosească!
Te invit să te înscrii pe Forumul nostru, „Suflete Pereche”
https://forum.sufletepereche.com/index.php
Cu cele mai bune gânduri,
Șerban Stănescu