Într-o lume care aleargă, zi de zi, ceas după ceas,
După ce? nu știe nimeni, doar rămânem fără glas;
Alergăm după iluzii, chit că nu le zici așa,
Ci le spui „mai mult, mai bine”, nu contează – nu-ți vor da.
Nici mai viu suflet în tine, nici mai mult entuziasm,
Nici senzația de mai bine, nici o seară ca de basm.
Alea sunt ascunse-n inimi, însă inimile-s reci
Căci n-ajunge om la ele, n-are nimeni timp, în veci.
Fii tu oaza de căldură, fii tu liniștea din haos
Fii tu spațiul ce cuprinde oamenii, precum un naos,
Fii tu stâlpul de răbdare, neînclinat în fața vremii,
Fii tu focul care arde chiar și când s-au stins buștenii.
Fii tu liber, chit că unii te vor vrea înlănțuit,
Nu sunt lanțuri pentru omul ce e liber construit.
Fii acela care-n timp e prezent atunci și-acolo
Fii tu omul cel din tine, nu zbura pe ici, pe colo.
Când te-aduci de tot acasă, simți căminul cel din tine
Când începi să îți dai voie, libertatea parcă vine,
Când te lași un pic în pace, pacea vine și se-așează.
Toate sunt deja acolo, doar fă-ți timp, și luminează.