– Auzi, am o întrebare: dorul, unde se simte dorul? Dorul e produs al minţii care se ataşează sau al sufletului care iubeşte? Sau poate şi mintea să iubească?
– Aceea nu e iubire, am stabilit odată acest lucru.
– Ok, deci sufletul e cel care iubeşte. Bun… Dar auzi, dacă sufletul e cel care iubeşte, atunci înseamnă că iubirea e necondiţionată.
– Da.
– Păi şi atunci ce are a face dorul? Dorul e o condiţie a Iubirii!
– Nu, nu e condiţie. Dorul e un rezultat al transfigurării umane a Iubirii, care e un sentiment divin. Fizică, poţi să-i spui. Formă materială a Iubirii.
– Hmm… N-aş putea iubi fără să-mi fie dor?
– Ba da, dar atunci te condamni singură la singurătate. Îţi eşti de ajuns tu ţie?
– Aşa credeam…
– N-ai cum să-ţi fi de ajuns tu ţie. Nu aici, nu acum, nu în această clipă. Eşti om, ai nevoie de oameni.Trăieşti printre ei. Îi iubeşti. Spiritual, mental, fizic, uman, divin. Îi iubeşti. Şi ai nevoie să-ţi vezi Iubirea cu ochii. Vorbesc despre Iubire ca sentiment. A iubi pe cineva înseamnă a-ţi vedea Iubirea luând o formă. Iar dorul este rezultatul separării de propria ta Iubire, acum „trans-formată”. Personalizată. Sau oare nu vă spuneţi voi unul altuia „Iubire”?
– Ba da, aşa e… Nu ştiu, câteodată îmi pare un joc toată „trans-formarea” asta a Iubirii. Umanizarea ei, altfel spus. Pare a fi un joc pe care poţi să-l pierzi sau să-l câştigi.
– Aşa e, dacă îl joci. Dar nu-l juca. Trăieşte-l doar. E un joc minunat. Un dans. Un râs. Un film. Dar nu-l juca! Doar trăieşte-l! Cum ar fi dacă ai merge la cinema, la un film, şi te-ai transpune fizic în pielea personajului principal? Care ar fi starea ta? Probabil ai fi destul de entuziasmată la început, dar apoi, pe măsură ce filmul intră tot mai mult în subiect iar tu nu ai habar de scenariu, te-ai lăsa cuprinsă de emoţii, griji, stress. Nu?
– Da, ar fi teribil… Dar şi fascinant totodată.
– Ok. Dar dacă stai pe scaun şi te uiţi la film, pur şi simplu, cum e? Dispar grijile, stress-ul şi emoţiile, nu? Rămâne doar entuziasmul şi deschiderea către orice va urma. Eşti încântată şi nu îţi doreşti să schimbi acţiunea, nici măcar nu ai timp să te gândeşti la aşa ceva. Eşti acolo, în film, dar fără frică.
– Da…
– Trăieşte şi Iubirea la fel! Trăieşte-o din afara filmului. Trăieşte-o fără să intri în rolul protagonistului. Da-ţi dreptul de a trăi doar entuziasmul şi fascinaţia Iubirii. Nu cunoşti scenariul ei. Nu îl vei cunoaşte niciodată. Atunci, de ce să fi nebună să te arunci în film? Crezi că de pe margine nu vei fi la fel de fascinată? Ba da, vei fi. Mai mult decât atât, vei rămâne fascinată şi după ce filmul se termină… Trăieşte filmul Iubirii, dar nu juca în el. Ca actor principal, s-ar putea să mori în film. Ca spectator, nu vei muri niciodată. Altfel spus, jucând Iubirea, s-ar putea să mori. Trăind Iubirea, nu vei muri niciodată…