Momentul acela în care tot ce-a fost bun sau rău, are sens. Când priveşti în spate şi răsufli uşurat şi laşi frunzele să se aşeze. Când noaptea îşi are minunăția iar ziua splendoarea voioasă. Când nu mai regreți nici o lacrimă ce-ai stors sau nici un „te iubesc” neînțeles.
Momentul acela când soarele s-a aliniat cu zâmbetul tău şi căldura de sub plapumă te slujeşte. Când ochii îi sunt răspunsul la toate neînțelegerile tale dintr-o viață. Când atingerea pleoapelor se confundă cu cea mai frumoasă şi mai suavă bătaie a aripilor unei suite de îngeri. Când totul e acolo unde şi-a căutat locul, dinaintea lumii.
Momentul acela când sufletul se uneşte cu familia. Când ajungi acasă doar pentru a-ți da seama că ziduri de beton nu construiesc un cămin, ci brațe puternice şi veşnice o fac. Când simți cufundarea mai presus de firesc, iar firescul mai presus de aşteptările din vis. Când scrii fără logică, căci logica însăşi simte că nu mai e necesară.
Momentul acela când iubirea a doborât orice bariere fizice. Când îți imaginezi lumea fără el și, chiar dacă un ochi plânge, celălalt râde, conștient fiind de onoarea trăită de a-l cunoaște pe el,dintre atâția. Pe el. Când simți că ai lucra pământul cu dinții de-ar fi cazul, doar să ai aceleași seri liniștite, limpezi ca ochii unui copil și ușoare ca aerul unei dimineți de vară. În brațele lui. Din acel moment, pentru totdeauna.