Diana Culic (Blog)

Nu e modul în care mă simt, ci mai degrabă felul în care tu mă simți.

Da, îmi e atât de dor de ochii tăi cât nu pot cuprinde cu mintea mea, şi Dumnezeu mi-e martor că mintea mi-e deschisă tare.

Citeşte-mă! Citeşte ce scriu, dar fă-o ca întotdeauna, dinainte de a murdări eu coli digitale, goale.

Goale ca mine întinsă în fața minunilor tale de mâini. Sculptezi? Fă-o acum, îți dau ocazia. Oricum creezi, prin mine, vis de-o viață.

O viață înainte avem, ştim prea bine. Ne tot rătăcim în nopți şi pierdem şirul limbilor de ceas. E firesc, unde-s prea multe limbi se încurcă treaba. Ne-ajung ale noastre; la ce bun ceasul? Parcă am decis că nu există timp.

Timpul… doar o măsura a gradului în care creşte dorul, direct proporțional. Am făcut doişpe ani de şcoală plus facultatea doar ca să învăț că lumea e zero şi legile sunt inaplicabile când eşti. Şi eşti, slava Domnului. Mai mult şi mai bine ca oricine.

E o zi de când nu ți-am văzut ochii… nici măcar. E o „semi zi”. Căci zilele în care nu te văd nu sunt zile, ci doar încercări incomplete.

Ai vieții oameni şi al lui Eminescu singur dor şi-a cerului imensa noastră „sufletire”. Adică, şti tu, suflete-iubire.

Mai zi ceva, de poți… dacă te lasă dorul.