Într-o lume defectă, noi am vrut să creăm o viață perfectă. Trecutul l-am îngropat, cu bune şi cu rele. S-au dus toate la fund, cum se duc pietrele pe fundul apei. Viitorul ni l-am schițat uşor pe pânza timpului, dar adesea ne temem chiar şi noi de liniile prea frumos trasate şi dăm înapoi, căutând să dezgropăm trecutul. Mă rog, pe cele bune din el. Poate totuşi ne lipseşte. Poate că nu poți trasa o linie fără început şi fără sfârşit. Probabil toate au un sens, ca şi întunericul în noapte şi ca lumina în zi. Trecutul are şi el un rol, de a-ți aminti cine ai fost, de unde vii, ce erai cândva şi ce-ți doreai atunci să fii când va veni clipa de acum.
Poate vrei să uiți unele amintiri, dar altele ți-s dragi ca tot viitorul la un loc. Poate vrei să ştergi din povestea vieții tale nişte memorii, poate te judeci încă şi nu poți înțelege cum ai fost capabil să faci aia. Iar pentru altele probabil te ridici de-a dreptul în slăvi, zicând că aceea a fost cea mai bună zi din viața ta. Sau cea mai frumoasā. Sau cea mai fericită.
Poate că ți-e dor… poate e vorba de o stare, de o vară sau de o iarnă petrecută la gura sobei, alăruri de bunicii care îți spuneau poveşti fascinante… Sau poate e doar un tu care erai atunci şi azi îți e dor…
Agățați de-o clipă care a fost, ne răstignim fericirea pe un cavou al trecutului, proiectând speranță asupra ei, în viitor. Ne folosim de prezent ca să recreăm trecutul şi utilizăm viitorul ca galerie de expunere pentru marea noastră operă de artă, intitulată simplu: „Viața”.
Într-un monolog retoric, mă întreb eu… Oare prezentul, lăsat în pace, n-ar avea nimic mai bun să ne ofere?