Uneori, lumea îmi spune că nu iubesc. Așa o fi, oare? Dacă nu suferi nu e iubire? Dacă ești capabil să pleci când simți că nu mai poți aduce nici o fericire în viața celuilalt și viceversa, atunci ești o bestie? Dacă indiferent de ce se întâmplă, tu poți să îți păstrezi acea încredere că totul va fi bine și acea credință brută în Viață, atunci înseamnă că nu iubești? De când, oameni buni, de când și până când suferința este un simptom al Iubirii?
”Nu suferi, înseamnă că nu iubești.”
De fapt, faptul că nu suferi arată că nu ești atașat. Da, poate sună urât să nu fi atașat de persoana cu care ești într-o relație, dar ce zici dacă ți-aș spune că îmi iubesc partenerul, vreau să ne petrecem viața împreună dar încerc cât pot de mult să nu fiu atașată de el? Hai să-ți explic cum văd eu lucrurile.
Atașamentul este ceva ce se aplică chestiunilor materiale. Ești atașat de telefonul mobil? Atunci probabil că dacă ți-l fură cineva te vei supăra tare. Ești atașat de mașina ta nou-nouță din parcare? Cu siguranță ai face mare scandal dacă ți-ai găsi-o zgâriată într-o dimineață.
Atașamentul ăsta nu se aplică însă doar lucrurilor, ci și persoanelor. Ba mai mult, chiar și ideilor și noțiunilor din capul nostru. Ne atașăm de oameni, de aceea plângem care mai de care la înmormântări, neînțelegând nimic din ce se petrece cu acel suflet, de fapt. Ne atașăm de ideile noastre cu privire la cum ar trebui să arate viitorul, de aceea ne stresăm când lucrurile nu se întâmplă întocmai așa cum ni le-am imaginat. Ne atașăm de o imagine proprie, de cum ar trebui să fim noi văzuți de ceilalți, de un statut socio-profesional pe care ar trebui să îl avem, de așteptările altora, de un fel de-a arăta, de o anumită stare a propriului corp, de tinerețe, de tot ceea ce ne înconjoară.
Ne atașăm de toate, având impresia că acesta e cursul natural al vieții și sperăm că așa ne vom simți mai vii. Însă nu ne dăm seama că cu cât ne legăm mai mult de toate aceste noțiuni, imagini, lucruri și persoane din viața noastră, cu atât ne adâncim mai tare și ne îngreunăm mai tare sufletul. De ce îi e greu bogatului să ajungă în rai? Nu datorită averii lui, ci din cauza faptului că probabil este foarte atașat de ceea ce are. Săracului îi este mai ușor deoarece, neavând avere, nu are de ce se atașa.
Dacă ai văzut cumva filmul Fight Club probabil recunoști expresia: ”Thinghs you own end up owning you”. Și asta nu se aplică doar lucrurilor.
Și atunci, știi de ce nu sufăr eu din dragoste? Pentru că am învățat să nu mă mai atașez de partener. Îl iubesc liber, fără atașamente nocive.
Nu sufăr pentru că am încredere.
Un alt motiv pentru care nu mai sufăr din dragoste este pentru că am încredere. Nu vorbesc despre încrederea în partener, ci despre acea încredere de bază, primară, în Viață, în Dumnezeu, în faptul că sufletul meu mă conduce acolo unde trebuie să ajung pentru a fi fericită. Am această încredere bine sedimentată în interiorul meu, în ceea ce privește partea amoroasă.
Dar nu am avut-o dintotdeauna. Am avut și eu parte de propria relație cu atașamente multiple, relație din care am ieșit cu această lecție învățată: orice ai face și cu oricine ai fi, niciodată să nu îți mai calci sufletul în picioare.Această învățătură este una extraordinar de prețioasă și cred că este ceea ce m-a condus la acea încredere despre care vorbeam mai devreme. Cred că sufletul nostru știe ce e bine pentru noi iar dacă avem curajul să îl ascultăm, ne va duce din bine în mai bine.
Nu sufăr pentru că mă iubesc și mă respect suficient de mult încât să nu mă las să sufăr.
Ce zici de asta? Dacă te-ar întreba cineva de ce îți iubești partenerul, probabil ai enumera minim zece calități pe care le vezi în el: e un om bun la suflet, e calm și matur, are o inteligență fascinantă, e sensibil și spiritual, e un prieten excelent, e de încredere, e sexy și mă face să mă simt o femeie grozavă, e amuzant etc. Ok. Dar despre tine ce ai putea spune, dacă te-aș întreba de ce te iubești? Hai, încearcă să răspunzi. De ce te iubești?
Dacă nu îți e la fel de ușor să enumeri acele calități personale pentru care te iubești, atunci există o problemă în interiorul tău. Un minus care te face să nu te cunoști, să nu ști ce ești, să nu ai habar de ce valorezi. Nu te mira atunci că ți-e greu să impui respect, să fii ascultat, să fii apreciat.
Cel din fața ta e oglinda ta. Ceea ce vezi în el nu e decât o reflexie a ceea ce ești tu. Nu așa e principiul oglindirii? Ceea ce vezi în oglindă ești de fapt tu însuți! Așa că dacă tu nu vei începe să te cunoști, să vezi ce persoană ești, să sapi în profunzimea sufletului tău pentru a descoperi iubirea care zace acolo, nu vei reuși niciodată să reflectezi altceva în oglindă decât ceea ce se vede acum.
Ar mai fi și altele de spus, însă mă opresc aici. Îți doresc curaj să faci ceea ce simți că e mai bine pentru sufletul tău. Asta îți va da încredere și treptat, te va ajuta să te iubești și să apreciezi omul valoros care ești.
Te îmbrățișez cu drag,
Diana