Astăzi i-am dat voie mamei să mă enerveze.
Cum vine asta? Long story short, am fost azi pe-acasă, după ceva vreme. Înainte de plecare, mama mi-a pregătit un pachet cu de-ale gurii, să îmi duc la Cluj (evident, ca orice mamă!).
Singura problemă e că eu am un background deja cunoscut în familie de a respinge pachetele cu ”prea multă” mâncare, iar mama, ca să fiu sinceră, nu e deloc zgârcită când vine vorba de hrana mea, ba dimpotrivă.
Așadar, am simțit cum se aprinde în mine scânteia conflictului în momentul în care mama insista să mai duc și 2 borcane de zacuscă pe lângă pachetul deja consistent, iar eu refuzam vehement.
Ceea ce îi reproșam mamei era că nu mă respectă, că ceea ce spun eu nu are valoare pentru ea și că ea continuă să facă doar ceea ce crede ea că e bine pentru mine, nu ceea ce vreau eu. (That escalated quickly, I know).
După câteva ore de stat și cugetat în scris, am ajuns la următoarea concluzie: ceea ce vreau eu, de fapt, este ca mama să îmi recunoască responsabilitatea asupra propriei vieți. (Fair enough, nu-i așa?) Ei bine, nu e așa… deoarece mama nu are ce să recunoască, atâta timp cât eu îi cedez ei, de bună-voie, responsabilitatea asupra stării mele psihice. Ce vreau să spun?
Dacă aș fi cu adevărat responsabilă de tot ceea ce ține de mine, mama nu ar avea puterea de a mă enerva. Practic, eu îi dau ei permisiunea de a deține controlul asupra acestei arii psihice, iar apoi – guess what? Mă enervez.
Atât timp cât eu susțin că mama sau oricine altcineva ”mă enervează”, nu fac decât să îi cedez putere asupra nervilor mei. Responsabilitatea deplină asupra propriei vieți înseamnă un control deplin și o asumare deplină a consecințelor.
Se știe că o funcție înaltă, de conducere, implică și multe responsabilități, cel puțin la nivel teoretic. Aceste responsabilități, însă, sunt greu de asumat uneori – mai ales când vorbim despre conducerea propriei persoane și realizăm că avem de lucru cu propriul sistem interior. Cât este acesta de bine construit? Cât e de flexibil? Cât de mult îl cunoaștem și cât de mult ne putem baza pe el? Aceste întrebări nu își au rostul pentru cineva care privește doar în exterioriul lui și consideră că tot ceea ce i se întâmplă e o consecință a lumii în care trăim, a sistemului de conducere, a oamenilor răi ș.a.m.d.
Prin acest mod de gândire eronat, ceea ce facem e să ne abandonăm întreaga ființă în brațele sorții, iar acest lucru nu ar fi deloc rău dacă am face asta la modul pozitiv, cu credință, bunăvoință și optimism.
Însă, ceea ce face omul e total pe dos: renunță la propria putere doar în momentele în care simte ”greutatea” acelei puteri. Altfel spus, ne mândrim cu titlul de șefi până în momentul în care chiar trebuie să conducem, când renunțăm la această titulatură, dând vina pe subalternii noștri. Ce conducător demn face asta?
Așadar, ceea ce făceam eu azi, când mă răsteam la mama spunându-i că mă enervează și că nu înțelege cât rău îmi face prin faptul că insistă să îmi dea zacuscă când eu refuz, se traduce astfel:
Mamă, eu ți-am cedat puterea de control asupra stării mele psihice. Prin urmare, eu nu mai am putere în această arie, deci nu mai am responsabilitate asupra modului în care voi reacționa. Așadar, tu vei fi responsabilă de reacția mea, fie că va fi bună sau rea. Eu nu știu cum voi reacționa, deoarece neavând control, habar nu am ce va trezi în mine intenția ta. Însă dacă va fi rea, să știi că tu ești responsabilă.
Smart? Mm..nope.
A fost rea reacția mea, după cum am spus – fie datorită backgroundului meu cu pachetele prea pline, fie datorită obișnuinței de a mă împotrivi oamenilor care reprezintă (conceptual sau nu) o autoritate, fie din alte cauze care poate nu au nici o legătură cu mama și, cu atât mai puțin, cu acea nevinovată zacuscă.
Partea amuzantă e că nimeni – atenție, nimeni! – nu are nevoie de putere de control asupra propriilor noștri nervi. Nici măcar mamei nu i-o trebuie, îți garantez. Fiecare are destule responsabilități proprii, asumate sau nu.
De fiecare dată când cedăm putere celorlalți în ceea ce privește starea noastră de spirit, ceea ce facem e să anulăm controlul propriu asupra acestei părți a ființei noastre. Altfel spus, ceea ce creăm este o gaură în echilibrul nostru.
Așadar, cum să nu te mai enervezi pe oameni? Nu îți mai ceda puterea asupra propriei stări psihice! Pur și simplu! Vine mama și vrea să îți dea prea multă zacuscă? Ai de ales – o iei sau o lași acasă. Îmi vei spune: „Cum să o las acasă, că habar nu ai ce scandal face!” În primul rând, asta nu mai e problema ta, ci a ei – acum ea e cea care ți-a cedat ție controlul asupra nervilor ei. (Pricepi ideea?) Însă dacă vrei să împaci și capra și varza, poți să iei zacusca, iar apoi vezi tu ce faci cu ea – poate vei avea cândva nevoie sau poate vor avea alții, mai ales acum că vine postul Crăciunului, cu faptele de milostenie.
Așadar, trăiască mamele, lecțiile de viață… și zacusca! 🙂
Un răspuns
Adevărat!
Altă lecţie de predat „De la Generaaaală, pân’la ‘nalta Şcoalaaaală, pân’la ‘nalta Şcoală!” 😀 😀 😀
Râdem, dar adevărul rămâne: Asta trebuie învăţat, cu program continuu, până se termină şi ultima şcoală (docenţa, cred că ar fi…). 😉