Iubită țară, scumpi concetățeni,
Mă uit în mine și vă văd pe voi.
Un trup frumos, o față preacurată,
Un suflet încă aspru, cu nevoi.
Ascult cuvântul care ne descrie,
Teroare-n inimile tuturor
În noi mai e ceva: speranța vie!
Dar doarme, făr’ a ştii de ea în exterior.
Mă scutur de convenții şi de lege
Şi văd un spirit aprig, luptător
Îmi cere să-i dau apă, că-i e sete
E al nostru liber spirit, de popor…
Români de pretutindeni, țară întreagă!
Ne plângem morții dar habar n-avem
C-al nostru suflet e-ngropat de viu
Ucis de ceea ce numim sistem!
Aş vrea acum, în ceasul cel din urmă,
Să ne oprim din plâns şi din jelit
Şi fiecare să-şi dezgroape mortul,
Ce-n propria lui ființă a împietrit.
Din cei ce urlă, câți cunosc tăcerea?
Şi câți din cei ucişi s-au dus în pace?
Din cei înspăimântați din cale-afară
Câți ştiu că moartea n-are ce le face?
Câți mor aici, dar trec în veşnicie
Din cei a căror zile se opresc?
Câți cred în Cel ce-a fost şi iarăşi va să vie,
Câți stau în fața morții şi-i zâmbesc?
Îmi plâng de milă mie, căci sunt vie
Dar moartea poate m-a pătruns de mult,
Păcat de cei ce au murit devreme,
Dar jalnic de păcat de cei ce încă sunt.
Nu revoluție sau război ne paşte,
Ne paşte moartea-n spirit, drag popor,
Căci ce-i în lume azi e oglindirea
A ceea ce se-ntâmplă-n interior.