Am mai scris despre libertate şi iarăşi scriu pentru că încă nu am reuşit s-o întîlnesc, nici atunci, nici acum. Noţiunea de a fi liberi cântăreşte mult mai mult decât e capacitatea mea de a înţelege. „Adevărul te va elibera.” Aşa e. Aşa o fi, adică. Căci încă nu ştiu cum e să trăieşti în Adevăr.
Cred că libertatea e adevărata fericire. Sau că mama fericirii e libertatea.
A trăi în Adevăr înseamnă să nu fii nevoit să spui nimănui nici o minciună. Acest lucru şi nimic mai mult are deja o însemnătate foarte mare şi, tind să cred, e mai dificil decât putem pricepe. Dar dacă, pe lângă asta, adăugăm şi putinţa, curajul de a spune oricui tot adevărul pe care îl ai de spus? Cum putem concepe acest lucru? Eu nu îl prea pot, încă. Şi mă credeam liberă. Mă pufneşte un râs, ironic binenţeles.
Nici măcar n-ai nevoie de o altă persoană pe care să o minţi. Primul pe care îl minţi cel mai mult eşti chiar tu. Nu îţi recunoşti sentimentele, nu îţi recunoşti dorinţele, drepturile sau visurile. Primul pe care îl minţi şi ultimul pe care ar trebui să îl minţi. Apoi, după tine, potopul. Începând de la partenerul de viaţă, mamă, tată, prieteni. Adesea ei le numesc scuze, nu minciuni, însă dacă le priveşti în ochi, în faţa ta tot minciuni rămân. 
Tot ceea ce facem e să ne îngropăm într-un morman de lanţuri şi cătuşe grele, de sub care să nu mai putem ieşi. Asta fac minciunile din noi. Construim măşti cu scopul de a părea altfel decât suntem – deci ne spunem nouă înşine o altă poveste decât adevărul, deci minţim. Apoi ne plângem că nu mai ştim cine suntem şi care este scopul nostru. Nu ne dăm timp să ne ascultăm vocea inimii, căci nu avem timp de pierdut. Trebuie să facem bani, să creştem mari şi tari şi să facem familii şi apoi să trăim ca lumea. Şi calumea, şi ca lumea. Şi apoi, ne plângem că nu mai ştim cine suntem, din nou, şi ne regăsim în versuri gen „I’d rather be poor and happy than rich and alone” (Lady Gaga). Credem doar ceea ce am învăţat din şcoală şi nu ne dăm dreptul de a ne asculta propria părere.
Ne comportăm ca şi cum Dumnezeu ar fi un copil care se joacă pe pământ, iar noi piesele lui de lego. De multe ori m-am întrebat cum ne vede Dumnezeu de sus? Singura imagine pe care mi-o pot forma e a unui muşuroi de furnici care aleargă de colo încoace cu nişte particule de mâncare infime în spate. Ce sentimente trezesc în noi furnicile acestea? Nici unul. În cel mai bun caz, ne abţinem de la dorinţa copilărească de a scormoni în muşuroi pentru a vedea câte furnici sunt, activitate care în copilărie mi-a provocat multe satisfacţii urmate de sentimente de vinovăţie. Poate de acolo mi se trage azi înclinaţia spre drama pe care mi-o creez cu atâta conştienţă pentru ca apoi să pot crea pe baza sentimentelor dramatice.
Şi totuşi, cum ne vede Dumnezeu pe noi, acum, în acest moment?
Libertate, fericire, Dumnezeu, adevăr.
Asta caut şi aleg să fiu o furnică fără mâncare în spate. Poate chiar un greier leneş care stă întins la soare şi se visează cântăreţ. Şi speră că va cânta şi-n ceruri, îngerilor. Şi poate Dumnezeu va râde de mine şi nu se va supăra. Şi îmi va da o şansă, să cunosc fericirea prin libertate şi adevărul prin El.