Diana Culic (Blog)

Am fost întrebată ieri de către o prietenă ce s-a schimbat în viaţa mea de când am început să fac muzică. Răspunsul meu este simplu: TOTUL.

Acum 1 an şi jumătate îmi prezentam demisia de la o firmă renumită de publicitate. Eu plângeam iar şefa mă făcea labilă psihic, din motive bine întemeiate. Am ales să plec deoarece am simţit în mine foarte puternic că trebuie să fac muzică.

În acea perioadă eram la pământ. Bani nu aveam, sufletul îmi era în şapte părţi iar identitatea mea ca persoană nu o puteam găsi decât în buletin. Tot ce îmi rămăsese era intuiţia şi capacitatea de a-mi asculta vocea inimii.

Aşa că am făcut ceea ce aceasta mi-a dictat.

M-am dedicat 100%  muzicii, din punct de vedere profesional. Demisia mea s-a suprapus cu participarea la un proiect de Antreprenoriat, unde am cunoscut „întâmplător” nişte oameni creativi şi visători, cu planuri mari de a schimba lumea din jurul lor, aşa ca mine. Dintre aceştia, unul mi-a fost trimis de către Dumnezeu pentru a-mi fi aproape în drumul pe care habar nu aveam că îl încep, devenindu-mi cel mai bun prieten. 🙂 Mulţumesc, Bogdan!

De acolo a urmat o perioadă lungă de căutări. Am simţit dintotdeauna că omul a venit cu un scop mai mare pe acest pământ, nu doar ca să îşi găsească un job, un soţ şi să facă 2 copii. Motiv pentru care am început să îmi pun întrebări şi să caut răspunsuri peste tot.

Începe cu orice, dar începe!

La început, am fost preocupată de dezvoltarea mea ca om, ca femeie, pentru a avea succes. Citeam tot de găseam. Cărţi, internet, reviste de specialitate, toate axate pe dezvoltare personală. Încet-încet, îmi lărgeam aria de cunoaştere şi intram în zona dezvoltării spirituale. Hopa, devenea interesant. 🙂

Au urmat experienţe peste experienţe. Au urmat săptămâni întregi în care nu ieşeam din casă decât obligat-forţat. Dormeam mult mai mult decât eram trează şi plângeam ore în şir. Nu îmi vedeam rostul, nu îmi vedeam scopul în această viaţă. Aş fi vrut să mă rog, dar nu ştiam cui, deoarece refuzasem de mult să mă rog unui Dumnezeu pe care îl construisem în capul meu ca fiind răzbunător, impersonal şi care doar ascultă, dar nu răspunde niciodată.

Trăiam diferite momente, care de care mai ciudate. Iubitul meu a ajuns să-mi spună: „Simt că stau în casă cu o nebună”. Aşa părea. Până şi eu începeam să îmi pun întrebări. Dar, am avut ceva care nu m-a lăsat să mă opresc din drumul meu. Am ştiut că ceea ce caut e ceva Mare. Şi că merită căutat.

Aşa că am mers mai departe, în compania unui prieten de neînlocuit: jurnalul meu. Da, la 25 ani, eu scriam tot în jurnal. Tot ceea ce simţeam, tot ceea ce trăiam, toate întrebările pe care le aveam în acel moment. Aceasta era una dintre activităţile mele principale, în fiecare zi. Stăteam ore în şir citind, ore în şir scriind în jurnal.

Situaţia pe plan profesional nu mergea tocmai bine, relaţiile în trupă începeau să scârţâie. Ceea ce odată fusese „acasă” pentru mine, mă făcea astăzi să nu mai îmi găsesc locul printre acei oameni şi să consider că e cazul să nu îmi calc sufletul în picioare, rămânând acolo. Aşa că, la un moment dat, am decis să plec din trupă. Eram dispusă să las deoparte tot ceea ce iubeam.

Norocul meu a fost că au plecat alţii. Şi au rămas cei care au trebuit să rămână. Atunci am învăţat o lecţie importantă: în viaţă, deciziile care trebuie luate… trebuie luate! Chiar dacă ţi-e frică, chiar dacă nu ştii ce se poate întâmpla, chiar dacă sunt şanse să pierzi tot. Mi-am ascultat inima încă o dată şi s-a dovedit a fi încă un pas înainte spre ceea ce căutam.

În scurt timp, am găsit alţi membri pentru trupa noastră, de care ne-am ataşat foarte repede şi pe care îi simţim atât de aproape, de parcă au fost acolo de când e lumea. Aşadar, muzica a revenit la normal iar lucrurile au început să meargă în această direcţie fără ca eu să mă mai implic foarte mult. Noroc cu colegii mei, motiv pentru care le mulţumesc! 🙂

Aşa că eu aveam timp să continui să caut, să caut şi să caut. Dintr-una într-alta, am ajuns să practic EFT. Abia acum începe partea amuzantă. 😉

What the f**k??

Ce este EFT? Emotional Freedom Technique, o tehnică care provine din acupunctură şi care susţine că, prin lovirea  uşoară, în mod sistematic, a unor puncte exacte de pe corpul nostru (mai exact cap şi partea superioară a corpului) reuşim să eliberăm blocajele energetice provocate de stările negative pe care le trăim, cum ar fi stress-ul, grijile, problemele cotidiene etc.

Avertisment: nu mă credeţi pe cuvânt. Dacă vreţi, încercaţi. Vă dau cu drag numărul lui Zoli, coach-ul meu, sau intraţi aici pe site-ul lui: http://emotionalist.eu/. Nici eu nu am crezut, aşa că am încercat. Bine am făcut! 🙂

Cu ce m-a ajutat EFT-ul? Probabil cu mult mai multe decât pot eu să cuprind în câteva cuvinte. M-a eliberat de bagajele emoţionale din trecut. M-a făcut să realizez de ce aveam în prezent unele probleme şi de unde se trăgeau acestea de fapt. Am descoperit multe convingeri stupide aflate în subconştientul meu, care nu îmi permiteau să fac anumite lucruri. Am depistat legături între ceea ce există în mintea noastră şi ceea ce apare în realitatea noastră.

Toate acestea „dându-mi pumni în cap”, cum obişnuia să spună prietenul meu. Profit de această ocazie să îi mulţumesc Ioanei pentru că m-a dus la Zoli, lui Cătă că nu m-a dus la nebuni şi în special lui Zoli, pentru tot!

Caută şi vei găsi! 🙂

Aşadar, începusem să lucrez cu mine pe două direcţii: cu EFT înlăturam ce e rău iar prin căutările mele urmăream să aflu şi să acumulez ce e bun. Şi rezultatele nu au întârziat să apară. Am început să văd mici schimbări în realitatea mea fizică, iniţial. Mi se părea că lumea începe să fie mai prielnică mie şi pentru ceea vreau să fac. Apăreau ocazii. Apăreau oameni potriviţi la momentele potrivite. Începeam să văd că nu e aşa greu cum parea acum câteva luni…

Începeam să mă simt bine şi să am încredere că merg pe drumul cel bun. Începeam să primesc răspunsuri. 🙂

Aşa că am continuat. Dintr-una într-alta, am ajuns să fiu singură. Simţeam nevoia să îmi caut toate bucăţile de suflet pe care le-am dat altora de-a lungul anilor şi să le iau înapoi. Eram hotărâtă să mă întregesc. Decisă să mă cunosc pe mine înainte de a mai cunoaşte pe cineva. Decisă să aflu tot ce am eu de oferit, cine sunt, ce vreau, care e scopul meu pe acest pământ, ce răni emoţionale mai am de vindecat, cum să fac asta. Decisă să îl găsesc pe Dumnezeu.

Iar El s-a decis să îmi răspundă.

Am cerut să găsesc dragostea.  Nu dragostea unui bărbat sau faţă de un bărbat. Ci Dragostea. Acea forţă a Universului, acea mare în care se varsă toate râurile. Am cerut să găsesc acea iubire. Iar El mi-a  dat-o, într-un fel în care nu am mai trăit-o niciodată. Am simţit măiestria Lui, am simţit abundenţa Lui. Am înţeles că oricât aş mai trăi pe Pământ, indiferent de succesul la care aş ajunge, orice comori şi averi aş acumula, n-ar mai fi nimic ce să pot adăuga peste ce am simţit atunci. Am trăit o minune.

Am trăit nişte zile inexplicabile. M-am simţit precum în cer, cu toate că eram pe pământ. O stare de fericire şi de Iubire pe care nu mi le-am închipuit vreodată că ar putea exista în lume.  Mi s-a trezit sufletul. 🙂

Din acel moment, lucrurile s-au schimbat şi se schimbă în continuare. Unde se va ajunge de aici? Acum ceva vreme aş fi spus că unde vreau eu…

Astăzi însă, nu mai pot spune asta.

Şi mă bucur!

Şi Îi mulţumesc! 🙂