Că încă mai pot să dorm fără să-ţi simt piciorul şi-o mână aruncate peste mine.
Că încă nu urlă în mine statul între picioarele tale, lipită cu spatele de pieptul tău, uitându-ne la un film fain.
Că încă e acceptabil să adorm seara la 11, 12, pentru că nu eşti să mă ţii de mână cu ochii în ochii mei, în pat, până se crapă de ziuă.
Că încă nu-mi lipseşte foarte tare luatul în braţe pe la spate, la 7 dimineaţa în bucătărie, când eu pun apă de ceva.
Că încă nu mi-e dor să-mi fie dor ca naiba să ajungi acasă, doar ca să fii acolo, nici măcar ca să te ating.
Că încă mai am nevoie de timp ca să-mi spun că niciodată nu mă voi muta cu tine.
Că încă nu-mi lipseşte o ceartă de aceea plină cu toate reproşurile din prima zi până în ultima, cu plânsete şi cu „te ador” pe final, fără trecut şi fără viitor.
Că încă mă descurc cu senzaţia de autosuficienţă şi că doamne fereşte să-mi doresc deja să îmi pierd minţile şi sufletul după tine.
Că încă mă mai mulţumeşte Osho cu cărţile lui şi nici vorbă să simt c-aş vrea naibii să trăiesc iubirea, decât să o citesc.
Deci da, deocamdată, lasă-mă să spun că încă nu te caut.