De-a lungul vieții am fugit de tot ceea ce am simțit că începe să mă prindă. De ce? Pentru și înspre libertate.
Am fugit de iubire, când aceasta mă transforma în altcineva decât forma mea liberă de a fi. Am fugit de angajamente, uneori de responsabilități. Am fugit de vicii, după ce le-am trăit îndeajuns de mult timp pe acelea care se arătau ispititoare şi potențiale cătușe ale libertății mele. Am fugit de reguli, de dogme şi de cuvântul „trebuie”.
Unii ar zice că e un mod laș de a trăi, fugind mereu din ghearele vieții… și că într-o bună zi aceasta mă va prinde. Dar eu cred că acesta este singurul mod de a trăi, de fapt. Singurul mod prin care nu rămâi blocat în circumstanțe care te conduc la suspine şi consolări de genul „asta-i viața!”.
M-am opus, de foarte multe ori, doar pentru a-mi evidenția mie însămi că am și o altă opțiune, o variantă a libertății.
Întotdeauna mi s-a părut ușor să-mi asum consecințe care proveneau din alegerile mele personale, mai ales atunci când aceste alegeri se împotriveau celorlalți.
Şi iată-mă, fugind atât de mult înspre libertate, la un moment dat am ajuns să mă întreb: e posibil, oare, ca întocmai această patimă pentru libertate să te încătușeze înaintea oricărei alte pasiuni, oricărui alt viciu sau oricărei creaturi? Libertate, poți tu oare să ne iei libertatea? Se poate oare ca întocmai sub această dorință arzătoare de a-mi menține aripile larg deschise să fie mascată, de fapt, o încătușare cruntă?
Unii ar spune că tot ceea ce este sub o formă sau alta o dorință te încătușează. Te supune. Adevărata libertate nu ai trăi-o decât atunci când nu mai cauți nimic, nici măcar libertatea. Dorința de desăvârșire sau de iluminare te ține prins în mintea care-și dorește aceasta. Dorința de libertate nu este decât o dorință; la fel precum dorința de a mânca sau de a bea o cafea este o dorință a trupului, dorința de eliberare este una a sufletului. Or fi acestea mai ”elevate”, însă tot pofte, doleanțe sau vruturi sunt. Și atunci? În ce suntem prinși, de fapt? Și apropo, când încetează omul din a-și mai dori ceva? Când are acel ceva…
Așadar, cât timp cauți, evident nu ai găsit. Dar totuși, ce să faci atunci: să nu mai cauți, sau să cauți mai tare și mai repede, până găsești? Dacă nu ști răspunsul, ajungi să-ți faci un ideal de viață din această Libertate absolută, sau să o caracterizezi ca fiind una dintre „valorile” tale. Hmm, oare așa află omul care îi sunt valorile?
Interesant, dintotdeauna am știut că prețuiesc Libertatea enorm, dar niciodată nu am stat să analizez toate fețele problemei.
Și totuși, pentru omul captiv în propria-i minte nu face nici o diferență că se află singur pe Himalaya sau într-o celulă de închisoare. Și culmea, nici pentru cel eliberat cu adevărat asta nu ar face vreo diferență.
Ori la bal, ori la spital, nu?
Într-o lume care se învârte după reguli mai exact decât se învârt ceasurile elvețiene, stau și mă gândesc dacă poți găsi un scop în a trăi la mijloc. Între bal și spital. Între Himalaya și celula închisorii. Bineînțeles, mental vorbind.
E un joc între extreme, iar între acestea se întinde un teren multicolor, lung și lat cât vezi cu ochii. Poziția în teren ți-o alegi tu singur. Nu sunt reguli, nu sunt locuri finite, nu există nimic. Decât vocea inimii tale… și liniștea.
Ascultă. 🙂

