În ultima vreme am citit o serie de cărți pe diferite subiecte – relații, fericire, bine și rău, sens al vieții, Dumnezeu – scrise de diferiți psihologi sau psihiatrii. Am vrut să văd și o perspectivă a oamenilor de știință asupra a ceea ce mă interesează mai mult pe plan non-profesional: dezvoltarea spirituală și fericirea, în cele din urmă.
Din cele citite, mi-a atras atenția în mod special următorul lucru: există ceva în oamenii care vor să evolueze, ceva ca o sămânță de mai bine. Ceva care îi îndeamnă să întrebe și să se întrebe, să caute răspunsuri, să mediteze la sensurile mai profunde ale existenței lor, să își dorească în mod activ și cu seriozitate să cunoască Adevărul.
Există ceva în acei oameni, mai presus de comoditatea unui destin prestabilit, mai presus de normarea societății și mai presus de propriile dogme moștenite.
Există ceva în acești oameni. Psihoterapeuții denumesc acest ceva ca fiind o voință a pacientului de a se vindeca.
Ce o fi, nu știu. Însă știu că atunci când o ai, nu mai pleacă de la tine orice i-ai face.
Nu cred că m-am simțit vreodată mai fascinată de ceva decât de descoperirea Adevărului, în cel mai profund sens. Nu cred că am simțit vreodată o dorință mai pură și totodată mai puternică de a face ceva decât aceea de a mă apropia de Sinele meu autentic, de a mă face bine, de a evolua, de a înțelege lumea și regulile ei nescrise de funcționare.
Pentru unii, a merge la un psiholog sau a face terapii de vindecare e un act penibil, fără sens, pentru care nu își alocă timp sau bani. Mai mult, dacă ar fi vorba doar de timp sau bani, n-aș spune nimic. Însă de cele mai multe ori, oamenii nu sunt deschiși către psihoterapie deoarece dorința lor de a avea dreptate este mai puternică decât dorința de a fi fericiți.
Cum vine asta, ar spune unii? Oricine își dorește fericirea, în ultimă instanță.
Ei bine, oricine își dorește fericirea, însă nu mulți sunt dispuși să plătească prețul acesteia. Deoarece de multe ori, prețul fericirii constă într-o serie de dureri, de suferințe, de prăbușiri de ego, de frici înfruntate, de răni scormonite și de lecții neînvățate din trecut, care se cer reluate și studiate în amănunt.
Oricine își dorește fericirea, dar fără a fi dispus să sacrifice ceea ce este sau are în acest moment pentru cunoașterea ei.
Oricine își dorește fericirea, dar fără a fi nevoit să recunoască că poate a greșit mult în trecut și că încă persistă într-o greșeală.
Personal, recunosc că mă simt limitată în a înțelege cum poate cineva să nu vrea să evolueze. Cum poate cineva să își accepte condiția de „las-o mă că merge așa”, într-o lume în care tehnologia e doar o dovadă exterioară pentru viteza cu care mintea omului poate evolua în interiorul lui. Ca să nu mai vorbim de nebănuitele talente ale spiritului, puterea inimii, eficiența unei credințe vii într-un Dumnezeu Viu și alte lucruri mai spirituale, a căror forță e atât de mare, încât decât să vorbim superficial despre ele, mai bine nu vorbim deloc.
Nu merg la psiholog, momentan. Nu mai fac nici nu-știu-ce terapie, în mod constant, decât când simt eu că e nevoie. Și mai mult, nu pledez aici pentru a trimite pe nimeni la psihiatru.
Însă ce vreau să subliniez e importanța în a-ți fi tu propriul terapeut. În a-ți pune întrebările necesare, uneori dureroase, și a-ți da răspunsurile și mai necesare. În a-ți spune ție însuți adevărul, în a-ți fi prieten și a te descoase. Des și bine. În a te lua de mână și a te duce prin propria viață, trecut, prezent și viitor. În a privi, a analiza și a da verdict. E bine? Nu e bine? Există fericire acolo sau nu prea? Mergem în direcția în care vrem sau nu? Copilul din noi ce face? E bucuros? Se joacă? Mai trăiește, măcar?
Cred că mai presus de orice, pentru a obține fericirea trebuie să ai curaj! Curaj să renunți la foarte multe lucruri din viața ta: atașamente, dorințe, statut, imagine de sine, stabilitate, siguranță, proiecții, relații, definiții a cine ești și multe altele. Cred că frica este cea mai mare piedică în a fi fericiți, frica de a risca totulpentru a fi fericiți.
Nu vreau să par o arogantă care a descoperit secretul fericirii, însă mă preocupă mult conștiența umanității, la nivel global și urmând principiul ”think global, act local”, mă ocup cât pot de mult de propria-mi stare de conștiență.
Mă interesează să am permanent o transparență și un echilibru în ceea ce privește trinitatea minte-trup-spirit. Mă interesează să îmi trăiesc valoriile, principiile și Adevărul. Mă interesează să nu mă las oprită de frica de a merge mai departe, pe drumul evoluției spirituale. Mă interesează să îmi dezvolt iubirea și să o pot dărui câtor mai mulți oameni, în mod necondiționat. Mă interesează să învăț să nu judec și să pot vedea rănile din sufletul celui care face rău, mai presus de răul provocat. Mă interesează să îl reprezint pe Dumnezeu prin mine, în cel mai viu și mai creativ mod posibil.
Îmi recunosc greșelile, și mă macină tare. Simt când sunt mândră și când mă ridic deasupra altora. Simt când în mine urlă dorința de succes, de putere și de aprobare a celor din jur. Simt când nu sunt pe aceeași direcție cu sufletul meu, când sunt condusă de patimi care vor să mă distragă de la adevăratele lipsuri, interioare.
Îmi cunosc puținătatea credinței mai bine ca orice. O simt în fiecare seară, la fiecare gând de grijă pe care îl am. Cunosc cuvintele salvatoare și totuși, nu le înțeleg pe deplin.
Îmi văd păcatele, și uneori din cauza lor, nici nu îmi vine să scriu, deoarece nu mi-au plăcut niciodată cei care dau sfaturi altora, pe când colo ei sunt vai de capul lor.
Și totuși…
Ceea ce mă ține pe drumul acesta e dorința de a mă face bine, mai presus de dorința de a avea dreptate. Dorința de a ajunge nu la un capăt, ci la un mai bine. Nu tind să ajung la punctul zero, căci sunt conștientă că cu cât mă apropii mai mult de acel punct, cu atât mi se va revela în față o nouă, lungă și frumoasă cărare. Însă îmi doresc să am tăria spirituală de a nu mă opri…
Sper să trăiți cu toți o viață plină de sens, de adevăr și de magie. Așa cum poate fi, odată ce avem curaj să renunțăm la frică… 🙂
Cu drag,
Diana