Ne chinuim o viață-ntreagă
Să facem capu să-nțeleagă
Ce-i trebe inimii să facă
Ca fericirea s-o atragă.
Dar fericirii nu-i prea pasă
Și nu vrea să ne cadă-n plasă.
Ne chinuim în tinerețe
Să adunăm la bătrânețe
Dar bătrânețea ne ia-n râs
Și își trimite domnul Plâns
Iar ăsta ne provoacă boli
Și multe, prea multe erori.
Erori în vorbe sau în fapte,
Ideea-i că murim în acte.
Murim devreme, căutând,
Și poate niciodat aflând,
Adevărata fericire
Căci nimeni nu ne dă de știre
Cum oare trebuie s-arate
Această fericire-n fapte,
Să o vedem când o trăim,
S-o declarăm când o primim.
Și mai ales, cine ne spune
Ce-i adevăru-n astă lume?
Așa că trece viața, trece,
Și-ncepi să îți dorești să plece.
Căci dacă ajungi la ani prea mulți,
Te saturi să îi tot asculți
Pe tinerii cei plini de viață
Ce vor să schimbe lumea-n față
Dar n-au trăit nici pe-o măsea
Nu știu șireturi a-și lega
Și tot ce știu e moștenit
Din mamă tată, sau iubit.
Așa că-ți pui dorința-n cui,
Și lași toate în voia Lui,
Și nu mai speri, nu mai aștepți,
Nu faci nimic, și nu regreți.
Te-ajunge viața dinapoi,
Și când sunteți numai voi doi,
Te-ntreabă cum de te-ai oprit
Din alergatul ăl smintit?
Se miră, oare-i fi găsit,
Ce nici ea n-are de-oferit?!
Iar tu-i răspunzi, zâmbind ușor,
Să plece iute, repejor,
Căci ți-a ajuns cât ai fugit
Și-acum te pui pe odihnit.
Iar viața știe atunci prea bine
Că o comoară ai în tine…