Mintea-mi cere să mai tac. Sufletul, în schimb, îmi cântă.
Cine oare a văzut o leoaică înfrântă?
N-am intenții să mă laud şi refuz să mă mândresc,
Însă undeva, o voce, mă îndeamnă să iubesc.
N-aş sări din nou în apă, dacă n-aş ştii să înot
Însă valurile vieții, cât de mari, la mal mă scot.
Am creat ocean din lacrimi, însă culmea, în adânc,
S-a depus nisip de pace, ca un somn frumos de prunc.
M-am scăldat în idealuri, până când m-am înecat
Şi-am crezut întreaga viață că trăiesc – dar nu, de fapt.
Poate viața m-a trăit, într-un vis crezut perfect,
Însă perfecțiunea-i tristă… N-o mai vreau, să-ți zic de drept.
Labirinturi şi-nchisori mi-am creat, inconştient,
Căutând, spuneam, comori. Însă ce-am găsit? Ciment.
Numai ziduri şi betoane. Nu în alții, ci în mine,
Şi a fost nevoie mare de-un potop, creat de… Tine?
Însă bucuria-i vie, când după atâtea ploi,
Văd cum soarele răsare, ca o floare din noroi.
Unii văd în întuneric, alții nu văd nici pe zi,
Ce contează pân’ la urmă? Că ai şansa de-a mai fi.
Şansa la o zi de vară, aer crud, miros de iarbă,
Şansa la o fericire care nu va mai fi oarbă,
Şansa să te-arunci în mare şi să-mbrățişezi un val
Şansa să iubeşti din nou. Mult. Frumos. Onest. Real.