Decizia de a fi tu însuți e cea mai bună pe care poți s-o iei în viața asta, dar și cea mai grea, deoarece pornești de la premisa că ești singur iar concluzia la care ajungi e tot aceeași.
Cine va sta lângă tine când te vede gol de toate măștile, de toate aparențele, de toate încercările tale de a părea într-un anume fel – unele conștiente, altele nici măcar, abia acela te iubește.
Ce e iubirea, în fond?
Unii spun că e un sentiment, o emoție – eram de acord cu asta când eram prea tânără ca să fac diferența între „îndrăgosteală” și iubire. Atunci, toate intrau în aceeași oală. Tocmai de-asta, la 14 ani spuneam că iubesc cu adevarat. Slavă Domnului că timpul trece și ne mai coace câte puțin și pe noi.
Alții spun că e o alegere, o decizie conștientă de-a iubi, mai ales în momentele în care nu-ți mai vine natural să iubești (a se citi „nu-ți mai urcă hormonii în cap și nu mai simți fluturi în stomac”). Am trăit-o și pe asta, am iubit conștient ani la rând. Și totuși, nu de tot. Nu complet. Nu fără cusur. Am iubit când era convenabil, iar când gheața dădea semne că s-ar putea sparge, o luam la fugă.
Și totuși, ce e Iubirea?
E un mod de a fi, cred azi. Un mod de a trăi în acceptare – de sine și de ceilalți. Un mod de a-i da celui pe care l-ai ales spațiul, timpul, libertatea și siguranța că e perfect în regulă să fie el însuși. Un mod de a oferi, în locul celui de a aștepta să primești. Un mod de a te lăsa pe tine cu nevoile tale deoparte și de a te uita deschis și cu interes sincer spre celălalt, încercând să fii acolo. Atât. Să fii acolo pentru el, să-l ajuți, să-l vindeci dacă îți cere, să i te oferi ca ceea ce ești: un suflet capabil să iubească, un om menit să ofere fericire, o minte dispusă să asculte și să înțeleagă.
Cred că Iubirea celui care iubește nu e despre el, ci e despre Celălalt. Printr-un „Te iubesc” nu spunem multe despre noi, cât despre ce primește, de fapt, persoana iubită: libertatea de a fi, acceptarea așa cum e, dorința de a o vedea crescând, prinzând aripi, fiind fericită și mergând pe drumul ei, oricare ar fi acesta, fiindu-i alături ori de câte ori va avea nevoie.
2 răspunsuri
Am o imagine mai complexă despre asta.
În esenţă însă, sunt de aceeaşi părere: este un act de donaţie.
Ai ceva de oferit şi oferi, pentru că acel „ceva” , îl ajută să crească pe primitor; să evolueze. Şi astfel, e o creştere „împreună”.
Adevărat!