În viața mea de dinainte de-a te fi-ntâlnit pe tine,
Credeam c-am cunoscut tot ce există-n lumea-ntreagă.
Şi mă-ntrebam adesea, când eram doar eu cu mine,
Dacă mai e ceva în viața asta, să m-atragă.

Idealistă-n fire, cum mă ştii, iubeam iubirea.
Şi mă-mbătam cu teorii despre eternitate.
Dar nu trăiam, nici pe departe, fericirea,
Şi mă gândeam că am pierdut-o pe vecie, poate.

Şi într-o noapte, după rugi cu lacrimi arse,
Şi cereri ce porneau din ultima-mi putere,
S-a întâmplat să fim noi, dezgoliți de farse,
Şi să ne-mpărtăşim la lună, cu lapte şi miere.

S-a întâmplat ca amândoi să fi pierdut deja,
Şi astfel teama de-a muri, în noi să nu existe.
Şi chiar de-ar fi să plângem, poate, n-ar conta,
Căci s-a întâmplat să fim doi inşi dispuşi să rişte!

Sărind peste formalități, vorbeam deja plini de emoții,
Cu o naturalețe jovială, la pieptul tău mă cufundam,
Şi stând acolo, încercam să-mi amintesc că sufăr,
Dar era prea târziu. Căci de pe-atunci, deja, iubeam.

Îmbrățișați, mă sărutai pe păr, mă mângâiai,
Și, ce simțeam, crezusem că n-o să mai simt în veci.
Cumva, un mix perfect de dragoste-mi dădeai,
Iar eu ştiam deja că n-o să te mai las nicicând să pleci...