Eram distrusă. Nu mai aveam nicio speranță. Nicio crezare că aș mai putea iubi vreodată. Cel de dinainte îmi frânsese inima într-un hal pe care numai Dumnezeu știe cum l-am suportat. În jurul meu erau doar bucățele de suflet, înecate în lacrimi și-n sânge. Orice gând că un alt bărbat va intra vreodată în viața mea mi se părea hilar, absurd, de neconceput. Mai degrabă m-aș fi văzut moartă decât ținută în brațe de către altcineva. Îmi desenam destinul, și erau doar două variante: fie mor într-o mănăstire, fie mă mărit cu un retardat, pușc doi copii, ca să fiu în rând cu lumea, și la revedere.
Singurul element care a rămas viu în mine a fost Dumnezeu. Cu El vorbeam, cu El plângeam, cu El mă mângâiam. Și nu într-un mod dogmatic, ci în singurul pe care-l știu: autentic, crud, real, spontan. Iar El a avut alte planuri pentru mine…
L-am zărit la un eveniment de-al meu. Înalt, brunet, atletic, așa cum mi-am dorit dintotdeauna. Bine-îmbrăcat. Și, cel mai important, singur. În mintea mea roiau întrebările: „De ce-o fi venit singur? Oare prietenă-sa pe unde e? O fi ceva studentă de-asta smart&sexy, plecată cu studii prin cine-știe-ce țară? Arată a bărbat deștept, deci nu m-aș mira să fie și gagică-sa o intelectuală… Uite cum nici nu mă bagă în seamă…”
Și continuam să-mi văd de treabă, adică să cânt, să distrez oamenii de la nuntă, fără măcar să conștientizez că în sufletul meu se năștea ceva ce doar cu câteva ore în urmă părea imposibil să mai existe vreodată: Speranța. Noul. Interesul pentru altcineva.
**
La ora 03.00 eram împreună. Mâinile noastre se atingeau ușor și, cu fiecare atingere, apropierea ce se crea între noi era tot mai greu de ținut în frâu. Afară era destul de răcoare, așa că puteam profita liniștită de acest lucru pentru a mă cuibări sub sacoul lui, lipindu-mă de pieptul său care-mi încălzea nu doar trupul, ci și sufletul. Nu știam ce se întâmplă, nu știam ce fac. Simțeam doar că undeva, în mine, se nasc fluturi.
Îl priveam în ochi și-i zăream zâmbetul acela larg, pe toată fața. Parcă-i citeam fericirea pe chip. Din când în când, îmi lăsam fața în jos, deoarece dacă am fi stat prea mult timp privindu-ne, ne-am fi sărutat prea repede…
Ne-am povestit viețile în câteva ore, ținându-ne în brațe. Suferisem amândoi, pierdusem amândoi. Și iată că acum ne aflam unul în fața celuilalt, cu noi speranțe și noi emoții. Habar n-aveam ce se întâmplă cu mine – mi se părea ireal, absurd și imposibil să mă fi îndrăgostit deja.
Și totuși…
Din acel moment, lacrimile mele s-au oprit. Sufletul și-a chemat fiecare bucățică rătăcită înapoi. Am șters praful de pe adolescență și i-am dat voie să se instaleze din nou în viața mea. Am privit către cer și-am șoptit: „Mulțumesc!”. Zâmbeam… dar nu era un zâmbet politicos. Ci acel zâmbet care te face să ai dureri de maxilar a doua zi. Acel zâmbet pe care nu îl poți opri, nu îl poți ascunde. Acel zâmbet care, de fapt, e un simbol al stării sufletului.
De-atunci, zâmbesc la fel în fiecare zi.
Nu mai pretind că el e the one, căci am jucat la pariuri cu Dragostea și-am pierdut amarnic. Însă ceea ce mi s-a-ntâmplat, nu e deloc întâmplător. E cursul natural al vieții: iubim, atât de tare încât ajungem să murim, pentru ca apoi să renaștem și să iubim din nou. Mai mult, mai curat, mai adevărat.