Diana Culic (Blog)

Eu,

Într-o mână țineam focul și cu alta-mi luam norocul,

Îmi spuneam mereu pe nume într-o lume doar cu urme,

Îmi puneam mereu amprenta, mai profundă decât menta,

Am ajuns să-mi strig curajul, însă-i dus, ca anturajul.

Eu,

Care-am născut din moarte și-am crezut că știu de toate,

Eu – ce m-am convins pe mine că știu ce e rău sau bine,

Eu – ce-aveam mereu părerea că nu-s soră cu durerea,

Eu credeam cu-a mea ființă că n-am gram de suferință.

Eu,

Ajuns-am să mă rog să opresc haosu-n loc.

M-am cam săturat de lume ca și lumea de-al meu nume.

M-aș retrage-ntr-o pădure, dar să aibă fagi și mure,

Și un om iubit aproape, să ne scăldăm ochii-n noapte.

Eu,

M-am săturat de mine ca un câine rău de bine.

Eu mi-aș vrea forța-napoi, ca și când nu eram doi,

Ca și-atunci când prunc fiind, aveam aripi să le-ntind,

Eu îmi vreau iar bucuria. Mi-a ajuns melancolia.

Eu,

Îmi amintesc de mine ca de-o proză scrisă bine,

Eu chiar de aș vrea să uit, undeva-i un cântec mut.

Eu mi-aș lua liber din lume, și-aș călca să nu las urme.

Eu mă-mbăt cu-a mea noțiune că există perfecțiune.

Eu mă-mbăt cu așteptarea, însă crudă mi-e visarea.

Eu mă-mbăt cu poezie, însă viața-i agonie.

Eu mă-mbăt cu nemurirea, dar îmi scapă fericirea.

Eu mă-mbăt cu apă rece. Și adorm. Și-apoi îmi trece.