Se apropie treizeci-ul. Undeva-n fundal, îl simt.
Prea puțin să-mi plâng de milă, prea mult ca să mă mai mint.
Ca instinct îmi vine fuga. Să m-ascund. Să mă evit.
Să-mi consider dusă lupta. Să-i spun gata, suntem chit.
Dar învăț clipă de clipă că instinctul e primar,
Mult prea brut să-l iau ca lege, mult prea simplu şi vulgar,
Mi-e mai dragă calea lungă – adevăr, înțelepciune,
Scop, dreptate, căutare. Profunzime şi misiune.
Aşadar refuz a plânge; şi mă simt, pe zi ce trece,
Tot mai vie-n simțăminte, iar față de moarte? Rece.
Nu mă tem de bătrânețe, nici nu-i cer să-mi dea averi,
Doar o rog să nu-mi ia râvna de a fi mai bun ca ieri.
Vreau să-mi țin tânăra mintea, s-o sculptez cât mai curat,
Cărți de adevăruri pure să stea-n dânsa, ca pe raft,
Sufletul să-l țin uşor ca o pană de fazan
Să râd mult, la bătrânețe. Chiar de n-o să am un ban.
Una peste alta luate, chiar acum, la ceas târziu,
Simt că vreau să-nchei războiul cu ce-aş fi putut să fiu.
Se apropie 30-ul. Şi sunt recunoscătoare.
Căci încep să văd frumosul într-un rid, un plâns şi-o floare.
Un răspuns
Epitaful Omului Maşină… 😉