Suntem pioni ai lumii-n care ne naștem, fără drept de vot.
Avem o viață de trăit, și-o moarte, ca și antidot.
Urmăm același curs în lume, mai mult sau mai puțin exact,
Din clipa-n care am luat aer, suntem supuși Marelui Pact.
Copilăria ne răsfață, ne-ademenește cu un joc,
Ne duce către adolescență, iar ea – ne prinde într-un foc.
Și focul merge către suflet, și-apoi, un-doi, îndrăgostiți,
Cântăm cât de frumoasă-i viața și cât suntem de fericiți!
Și când se stinge focul nostru, ne înecăm în lacrimi reci,
Și credem că singurul lucru ce poți să-l faci este să pleci.
Plecăm… de-acasă, sau din țară, plecăm din suflete pustii,
Suntem haotici, neînțeleși, artiști. De fapt, suntem copii.
Plecatul, în final, devine o fuga neîncetată-n cerc,
Și caut, caut, nu găsesc, mă-mpiedic, mă ridic, iar plec.
Noroc că încă-i tinerețea care te-mbracă-n haine noi,
Și chiar cu fața la pământ, aștepți un soare după ploi.
Și trece viața, trec și anii, se rup și hainele frumoase,
Deschizi dulapul și ce vezi? Haine mai vechi, dar călduroase,
Nu îți mai pasă dacă-s noi, căci tinerețea a trecut,
Un rid, o cicatrice poate – le ai, chiar dacă nu le-ai vrut.
Ceva în suflet se așează, ori liniște, ori resemnare.
Ori înțelegi cum merge viața, ori nu – și asta încă doare.
Fie te bucuri de apus, de răsărit, de-o poezie,
Fie te superi rău pe viață, ca nu-i așa cum ”tre sa fie”.
Orice alegi, timpul nu-ți spune ”Alo, amice, am plecat!”
Și șansa să-l începi din nou, din câte știu, nu prea s-a dat,
De-aceea zic, dacă putem, să stăm și să gândim puțin:
De ce atâta stres în lume? De ce să tot trăim în chin?
Nimic nu luptă mai puternic cu omul decât capul său,
În mintea lui se dau războaie, și tot acolo e un hău.
E totul liniștit în jur, și totuși, parcă totul zbiară.
Ai grijă, suflet fără scut, căci poți fi înger, dar și fiară.
Mult prea serios trecem prin viață și mult prea în serios ne luăm,
Că nu suntem buricul lumii – ar trebui să învățăm.
Că fiecare vrea să-ncerce, să aibă propria lui cărare,
Că fiecare-n felul lui aspiră la ceva mai mare.
Că totul este trecător – și umilința, dar și gloria;
Că poți trăi prea bine-n lume chiar dacă n-ai scris tu istoria;
Că banii te-mplinesc atât cât te-mplinește o cafea;
Că liniștea sau împăcarea – nici cu milioane n-o poți lua.
Că tinerețea-i trecătoare, și nu vei fi frumos mereu,
Cândva, singura frumusețe, va fi cea din sufletul tău,
Să cauți, așadar, curajul de a săpa în adâncime,
Și să te bucuri dacă viața te scutură în profunzime.
Să ierți, să uiți, și să continui să speri că totul va fi bine,
Și vezi, ai grijă – niciodată să nu crezi că-i final de linie…
Păstrează-ți suflet de copil, și uneori, când simți nevoia,
Întreabă-l sincer ce ar vrea. Și, fără frică, să-i faci voia…