Câteodată trebuie să dai cu capul de pereţi, ca să te trezeşti la realitate. La propriu să dai cu capul de pereţi, la propriu să te trezeşti la realitate.
Câte din lucrurile pe care le faci zilnic, le vrei cu adevărat? Câte dintre ele îţi trezesc un entuziasm şi o motivaţie interioară? Câte trezesc viaţa din tine, atât de puternic încât să simţi că nu mai contează timpul, nu mai contează că ţi-e foame, nu mai contează că eşti obosit, nu mai contează că te grăbeşti, ştii doar că vrei să fii acolo şi să faci aia, în acel moment?
Câte stări de genul ai pe parcursul unei zilei? Câte momente în care să simţi că îţi iei viaţa în propriile mâini? Câte decizii prin care să te conduci unde vrei cu adevărat, nu unde vrea lumea, societatea, mama, tata, căţelul? Spune-mi, cât dintr-o zi trăieşti şi cât din aceeaşi zi te tragi pe picioare? Spune-mi cât la sută din ultimul an ai fost fericit, bucuros, optimist şi deschis cu privire la ce va urma, recunoscător pentru prezent şi mulţumit de deciziile din trecut?
Spune-mi, câte acţiuni zilnice le faci din frica de a pierde ceva dacă nu le faci? Câte „trebuie să” foloseşti zilnic şi câte „iubesc să”? Cât te des te uiţi în oglindă spunându-ţi „Bravo, fiinţă! Eşti tare, sunt mândru/ă de tine!”. Spune-mi cât de des tragi de tine sau trag alţii, la propriu, ca să te ridici dimineaţa din pat? Cât de des simţi că viaţa ta şi tu însuţi aţi evoluat faţă de acum 1 an?
Cât de des simţi frica în fiecare mădular al fiinţei tale, şi cu toate acestea, mergi înainte? Cât de des îţi asumi o spargere a unor oale în capul tău? Cât de des ai curaj să ştergi fragmente din scenariul pe care ţi l-ai scris cu privire la propria ta viaţă şi să faci ajustări, dacă nu chiar să începi altul, de-a binelea? Cât de des ai curajul să îţi trăieşti TU viaţa, chiar aşa?
Da, echilibrul e cheia. Mi-au spus oameni înţelepţi asta, spun şi marii iluminaţi ai lumii. Mi-a spus chiar şi Dumnezeu, într-o conversaţie recentă. Dă-mi voie, totuşi, să ies din norme şi să îţi spun că echilibrul poate fi atins prin două căi. Prima ar fi aceea bătătorită, de a merge înainte constant, calculat, trecând prin toate fazele filmului în echilibru. Păstrezi acel echilibru, practic, pe tot parcursul drumului.
Mai este o variantă, pe care am preferat-o dintotdeauna şi căreia îi sunt fidelă şi astăzi: aceea de a te arunca, pur şi simplu în viitorul pe care vrei să-l trăieşti. Lumea spune că te arunci cu „capul” înainte, însă eu spun lumii că se înşală amarnic. Te arunci, de fapt, cu „sufletul” înainte. Şi apoi, cu sufletul ajuns acolo, ai ceva de lucru pentru a-ţi aduce şi raţiunea la echilibru. Nu e neapărat cea mai „inteligentă” metodă, din punct de vedere al multor cerebrali pe care i-am întâlnit de-a lungul vieţii. Dar din papucii unei sufletisto-driven-maniacă, e de 100 de ori mai fascinant să creezi echilibrul din cenuşă şi din cer, decât să mergi cu el în spate, încercând să îl păstrezi o viaţă întreagă.