Iubesc. Ştii ce?
Minutul în care mâinile tale le ţin de cald alor mele, timp în care ochii tăi îmi explică cum Viaţa naşte Viaţă, în verde viu.
Răsăritul de soare amestecat cu aerul răcoros de la ora 6, care se strecoară prin geamul uitat deschis. Ţi-am spus că va fi rece dimineaţă…
Buzele tale lipite de fruntea mea, apăsate şi reci. Tu ai spune că de la aerul de afară, eu aş spune că le simt fierbinţi.
Spatele meu gol, îmbrăcat doar în braţele tale. Încă o clipă. Care clipă? Asta!
Necuvintele. Pe ele, doar pe ele. Căci cuvintele tale nu le mai pot duce, crede-mă! Mi-e plin sufletul şi, pur şi simplu, nu mai am unde le pune!
Tremuratul corpului. Nu de la frig, ci de la emoţie. De la strânsul în braţe. De la nu-vreau-să-plec şi de la doamne-cât-te-iubesc-dar-nu-ţi-pot-spune.
Îmbrăţişatul fiinţei, până ne simţim plămânii cum respiră. Până ne aliniem bătăile inimilor care s-au contopit de mult.
Sinceritatea sentimentului de foc. Puritatea iubirii neîngăduite. Cristalul lacrimii pe care nu pot să o vărs. Necuvintele, din nou.
Iubesc. Acum ştii ce.