Ne naştem goi în trup şi plini în suflet. Nimănui nu îi este ruşine de goliciunea trupului şi tuturor le place plinătatea sufletului.
Din prima clipă însă, suntem acoperiți, simultan cu momentul în care din inima noastră începe să curgă iubirea față de mama care ne ține la pieptul ei, față de brațele ei care ne sunt casă şi față de întregul univers, al nostru tot.
Treptat, crescând, ne acoperim tot mai mult, devenind tot mai sculptați după cerințele lumii. Dacă la vârsta de 2 ani umblăm goi în fața tuturor, la 7 ani începem să ne acoperim când mergem la ştrand, deoarece nu mai suntem bebeluşi. Pe de altă parte, sufletului nostru începe să i se spună că trebuie şi el cizelat puțin, în ceea ce priveşte sentimentele pe care le degajă în lume.
Astfel, frageda noastră iubire începe să afle, încet-încet, că mai există şi alte moduri de a simți, în afara ei. Şi cu toate că nu prea îi par ei autentice aceste stări, le lasă să existe, ba chiar le iubeşte, căci altceva nu ştie să facă.
Ele, stările acelea, lacome fiind, acaparează tot mai mult din micuța şi pura noastră iubire. Până ajung să o ia toată…
Timpul trece, căci asta îi e menirea.
Ne trezim târziu, adesea când ridurile ne îmbracă fața în vâltori de amintiri şi regrete ale nefacerii, dându-ne seama că sufletul ne este gol… de iubire.
Mai contează că trupul ne este îmbrăcat, îmbălsămat şi parfumat?
Mai contează că în jurul nostru este toată lumea, formând întregul univers?
Mai contează că suntem plini în exterior când interiorul ne este pustiit?
…
Ne naştem goi în trup şi plini în suflet. Murim cu trupul plin şi cu sufletul gol. Mi se pare mie sau există o eroare, undeva pe drum?