Nori de culoarea cafelei cu lapte. Pufoși precum frișca unui tort. Cerul e tortul iar pământul nu mai e decât fundul oalei în care l-am copt. Simt textura spumantă a norilor. Simt gustul lor de cappuccino. Îmi servește cineva o apă plată, vă rog? …mă simt deshidratată.
Dar nu e nimeni. Sunt singură, în bula mea de aer. E aer sau e săpun? Parcă are reflexii colorate; dar de unde reflexiile astea, Doamne?
Oare mă mai întorc? Ei au rămas jos… uite-i cum povestesc acum… Ce frumos! Cât mi-am dorit! Sunt în Univers! Zbor!
Cât de frumos e să ai certitudinea că ajungi acasă… nici o frică, ști că doar acasă poți ajunge.
– Păi nu știai oricum?
– Nu mai vorbi cu mine! Nu mă lași nici aici, Egolina?
– Nu te las nicăieri.
– Ești insuportabilă, știai?
– Ști că nu o să dispar până nu o să mă suporți… ba mai mult, până nu o să mă iubești!
– Te iubesc pe naiba! Lasă-mă în pace, nu vezi că mă tragi în jos?!
– Te trag în jos? Nu… Tu te zbați ca un leu în cușcă, în loc să te bucuri de peisaj, împreună cu mine.
– .. Mi-e rău deja.
– De înălțime?
– Nu!! DE TINE!
– Păi să nu-ți mai fie. Fă să-ți fie bine de mine.
– Tu chiar nu mai ai scăpare…
– Și tu ai?
– Aș avea dacă m-ai lăsa tu!
– Unde să te las?
– În PACE!
– Nu am cum să te las în pace, căci nu ești în pace, deci chiar dacă te-aș lăsa acum, tu tot nu ai rămâne în pace.
– … auzi, nu vrei să te dai naibii jos din bula mea de aer sau ce-o fi și să cobori pe pământ? M-am săturat de tine deja.
– Eu sunt tu, nu uita.
– NU! Tu nu ești EU! Eu sunt eu, fără tine!
– Ba da, tu ești tu și cu mine!
– Jesus… înnebunesc.
– Dar nu știu de ce. Eu te iubesc.
– Ba tu mă ucizi.
– Vezi că ai o problemă.
– DA! Problema mea ești TU!
– Nu nu…
– BA DA!
– Auzi, ce faci acum?
– Încerc să meditez, în pana mea! Și tu mă faci să ajung în al șaptelea plan certându-mă!
– ….
– De ce taci? Acuma râzi de mine? Ți se pare amuzant?
– Nu… sau…da. De fapt da.
– Oooofff… Nu mai am nici o stare de meditație. Lasă-mă în pace. Cobor.
– Vin și eu!
– NU! Rămâi aici, dacă ți-a trebuit să urci!
– … mă faci să râd :)). Sunt umbra ta, cum ai vrea să rămân aici?
– Tu ar trebui să mori!
– Sunt oglinda ta… Deci, tuar trebui să mori atunci! 🙂
– Nu îmi mai zâmbi, te rog!
– Nu zâmbesc, sunt doar în pace.
– De când și de ce ești tu în pace, când euar trebui să fiu?
– De când ne-am schimbat rolurile. De când eu te iubesc și mă iubesc. De când eu îmi accept condiția. De când eu sunt ceea ce sunt și nu tind spre a fi altceva decât sunt.
– …. !!!!! Pfff……..
N-aveam ce face. Decât s-o las să fie și să cobor, încet, împreună cu ea, în bula mea de aer. Pe undeva avea dreptate. Simțeam asta. În fond, asta era realitatea: ea era calmă și în pace, iar eu eram stresată de îmi venea să-mi smulg părul din cap. Cum să mergi la Dumnezeu în starea asta?
Egolina, fir-ai tu să fii… când ai ajuns tu mai înțeleaptă decât mine, mai în pace, mai aproape de… mine?!