Câteodată visezi cu ochii deschişi, de obicei la lucruri bune. Evenimente pe care ți le doreşti, experiențe pe care ai vrea să le trăieşti. Uneori se întâmplă ca acestea să devină realitate, alteori nu. Dar ce te faci când dintr-un joc te trezeşti într-o viață pe care nu ți-o doreai, nu o visai şi mai mult de atât, habar nu aveai că, undeva în subconştientul tău, există posibilitatea ca ea să devină reală? Ce te faci când liniştea vieții îți e perturbată de jocul imaginației atât de mult încât, plângând, pentru câteva momente ai da orice ca viața ta imaginară să fie exact ca viața ta reală? Ce te faci când realizezi că mintea ta poate să-ți creeze un coşmar în aceeaşi măsură în care poate să-ți îndeplineasca un vis?
…
Ne-am jucat, pentru o seară. Eu eram doar o prietenă mai veche, care venise la Cluj, cu o zi mai devreme, pentru a pleca împreună într-o excursie la Veneția. El era băiatul care îmi frânsese inima acum doi ani, în noaptea de revelion… şi apoi uitase.
Mă găzduia la el. A doua zi aveam avion. Stând de vorbă, îmi aminteam toate emoțiile din acea noapte, de acum doi ani. Îi simțeam indiferența şi uitarea. Îi număram în minte toate chipurile zâmbitoare, toate buzele pe care le-a sărutat în absența amintirii mele. Oare existasem vreodată pentru el, mai mult decât în acea noapte în patul lui?
Simțeam că face în aşa fel încât toate drumurile să ducă la acelaşi happy-end. Dar pentru mine nu mai era happy. Plângeam. Plângeam şi sufeream. Îl iubeam şi acum doi ani, îl iubeam şi acum. Nu puteam să îi rezist, oricât de conştientă eram că suferința va învia, de îndată ce mâinile lui mă vor atinge. Aşa că mi-am rugat conştiința să tacă şi am făcut voia trupului. Îl priveam profund, dorindu-mi parcă să găsesc ceva într-un colțişor al privirii lui atât de minunate, ceva care să mă facă sa uit de imaginație, să ies din joc, expulzată cumva. Ceva care să îmi descopere în fața ochilor un suflet cald de bărbat, o inimă imensă şi nobilă, plină cu cea mai puternică şi pură iubire, aşa cum îmi aduceam aminte, din când în când, că ar fi el, acel om pe care îl cunoşteam într-un alt timp şi un alt spațiu. Îmi ascultam, printre lacrimi, mintea care îmi spunea cât de mult mi-aş dori să fiu eu iubita lui în viața reală… Dar ştiam că nu eram. Nu destul de bună pentru el iar el nu destul de profund pentru a iubi aşa cum scriau basmele despre un prinț că ar trebui să iubească…
…
Acțiunea se risipea dintr-o dată, lacrimile se opreau, noaptea se pierdea în zi, jocul se încheia… Subit, acea fată care îmi furase viața pentru câteva ore nu-şi mai găsea locul în camera iubitului meu… Ne părăsea, încet-încet. Tristă, dezamăgită şi în continuare suferindă… Ea.
Despre mine, în schimb, ce-aş putea spune? Fericire? Recunoştință? Răsuflare? Nu ştiu ce era, ştiu doar că pentru prima dată după multe luni, realitatea era cel mai frumos scenariu pe care mi l-aş fi putut dori. Am realizat, printr-un joc a cărui finalitate s-a dovedit alta decât am intenționat-o, că nimic nu e mai perfect decât Viața, exact aşa cum e ea. Am realizat că realitatea a fost cândva un vis, dar a devenit reală pentru că noi am crezut în ea… Şi mai ales pentru că ne-am dorit-o vie!
Am realizat că ACEST moment e unic şi e atât de prețios întocmai pentru că este aşa cum este! Că nici un alt moment nu va mai fi ca acesta, că nici o altă clipă nu va mai fi această piesă din puzzle-ul vieții noastre împreună. Am realizat că nu am ce să îmi doresc, deoarece AM deja tot ce aş putea avea vreodată mai prețios: libertatea de a-mi crea întocmai viața pe care o visez, prin simplul act de a fi aşa cum sunt plămădită să fiu, prin simplul act de a-mi da curs inimii să se exprime.
Cea mai simplă lege a lumii şi cea mai valoroasă: să doar fi. Ce poate fi mai minunat de atât?
Un răspuns
Uneori amagiti de sentimente, nu simtim si nu vedem adevarul ci simtim si vedem doar ceea ce vrem noi. Devenim orbi si insensibili la situatii simple si banale luand adesea daca nu ne trezim la timp, cele mai neinspirate decizii. Complicata e firea umana!