Cândva, uram toamna. Frunzele ei colorate nu-mi inspirau decât că mai sunt o grămadă de luni până va fi vară din nou.
Mirosul ei de struguri, nuci proaspete şi vin fiert cu scorțişoară mă mai îndulcea puțin, însă tot nu puteam să-mi trădez marea iubire, vara.
Se spune că femeia e precum cele 4 anotimpuri. În copilărie, e voioasă şi drăgălaşă precum primăvara. Ajunsă la maturitate, devine pasională şi fierbinte precum vara. Mai apoi, experimentând stadiul de mamă, femeia dobândeşte experiența, înțelepciunea şi căldura potolită a toamnei. Urmează apoi bătrânețea, singuratică şi rece uneori, precum iarna…
Probabil că obişnuiam să urăsc toamna pentru că nu-mi trăisem niciodată vara cu adevărat. Nu avusem niciodată inima în flăcări, nu îmi stinsesem niciodată dorul cu iubire, ci doar cu un pahar de vin. Nu avusem niciodată lumea la picioare, aşa cum o are vara, în fiecare lună august, când întreaga planetă îşi ia concediu, pentru a se bucura de ea. O admiram, o slăveam, o veneram. Şi evident, mă consideram asemenea ei: demnă de o admirație supremă, de o contemplare neexplicabilă, de o lume a mea…
A trecut vara.
Toamna şi-a făcut intrarea cu nişte ploi interminabile, ale căror stropi sunt destul de mari cât să te enerveze dar totuşi prea mici încât să-ți deschizi umbrela. Mai bine o accepți aşa cum e şi aştepţi acea căldură potolită de septembrie, când orele serii cer un jerseu pe umeri, weekendurile cer plimbări cu bicicleta iar nopțile cer îmbrățişări lungi şi strânse.
Nu te teme, nu mai stă ploaia asta prea mult, căci toamna-i înțeleaptă, nu se face de ruşine…
Prima dată când îmi place toamna. Şi-o aştept cu vinul pregătit, gata să-l pun pe foc. Mă pregătesc şi eu de schimbarea anotimpului pe dinăuntru? Se potoleşte una şi se dezmiardă alta? Nu ştiu… şi nici nu sunt curioasă să aflu.
Ştiu doar că acum iubesc toamna.