Uitasem de ce sunt fericită vara. Deja era vară de vreo două, trei zile, iar eu tot împachetată în griji și văicăreli. Cu atâta iarnă în lume, am închis nisipul mării și-al malurilor și-al fundurilor de lac undeva departe la subsolul inimii. Știam doar ierni, zăpezi și friguri. Și nu, nu sunt pe placul inimii mele. Inima mea e de august. Inima mea e de porumb fiert. De picioare fierbinți în apă rece. De urzici pișcătoare (or exista și de alt fel?) și de pere aproape stricate de coapte. De soare e inima mea, da! E vândută lui, pe vecie.
Uitasem de ce sunt fericită. Uitasem că mi-am închis vara în ultimul cufăr al sufletului, aruncat la nimereală pe fundul mării din centrul trunchiului. Uitasem că vara și soarele și nepăsarea și lipsa grijilor sunt sângele ființei mele.
Devenisem dependentă de luptă și de comparații. De văicăreli și de insatisfacții. Și de prefăcătorii. Uitasem natura mea – aceea de a fi vară. Trăiam în întunericul rece al neputințelor, neștiințelor și nevruturilor. Cuvinte cu multe consoane se luptau să-mi pună capăt ambiției, rămasă și ea undeva pe fundul limbii. Uitasem despre iubirea pe care o port vara. Tuturor și în toate. Uitasem de parfumul ei năucitor. Până azi, când am sărutat din nou vara.
Azi, când am trăit din nou, în nisip. Și-n apă rece. Și-n urzici. Și-n iarbă verde, necioplită de grădinari sau de Rosal. Iarbă virgină și sălbatică, care crește cum vrea ea să crească. Și flori galbene. Și-n transpirații fierbinți. În vară.
Vreau să devin dependentă de un mal, de un nisip și de un soare. Căci cred că lipsa consumului de vară poate provoca depresii ploioase.