Când privim cerul, Dumnezeu se uită în oglindă. Noi, oamenii, ne uităm la poza Lui. Natura se simte mândră, iar marea îşi aminteşte cât e de fericită. Păsările încep să cânte imnuri de slavă iar iarba tace şi admiră. Toate astea când privim cerul.
Să privim cerul mai des. Să Îl invităm pe Dumnezeu în ochii noştri. Să-I mângâiem norii cu inima, să-i atingem uşor, să nu cumva să îi zgâriem. Şi soarele? El ce rol are, oare? Cred că soarele e gura cerului. Cât e de prezentă şi totuşi cât de puţin vorbeşte. Opusul a ceea ce se întâmplă cu omul pe pământ. Omul vorbeşte întruna şi nu e prezent nicicând. Gura lui Dumnezeu face invers.
Să privim cerul mai des, zic. Dacă nu pentru frumuseţea lui, măcar pentru liniştea lui din zilele senine. Pentru mărinimia lui. Pentru atotputernicia lui. Să-l lăsăm să ne îmbrăţişeze şi să ne sărute pleoapele. Pentru dominaţia lui din zilele furtunoase. Pentru eternitatea lui. Pentru căldura albastrului. Pentru că ne e mamă şi tată. Pentru că trăim sub El, pentru şi în El.
Chiar acum, privesc cerul. Niciodată nu l-am văzut aşa. Mi se ridică părul pe mâini.