Iubesc sufletele pure. Care se deschid şi care reuşesc să mă deschidă. Genul de suflete care zâmbesc cu inima. Cu care simţi că te-ai regăsit, după ce v-aţi căutat multă vreme, conştient fiind că-l vrei, inconştient fiind că-l ai.
Acele suflete care sunt dezbrăcate de scuturi, de norme sau de „aşa trebuie”. Suflete cu lacrimi albe. Suflete pentru care nu ai nevoie de dex. Sau de cuvinte. Suflete alături de care eşti prezent şi atât. În preajma cărora mintea stă pe loc, îşi ia liber. Alături de care inima dansează şi făptura îţi vibrează.
Iubesc genul de suflet care se cunoaşte şi se ascultă. Care se iubeşte şi care se trăieşte, şi apoi se dă mai departe. Sufletul care îşi caută menirea pe pământ. Genul de suflet transparent. Cu fine linii mov, albastre cer, verde iarbă suculentă şi portocaliu obraz.
Caut astfel de suflete. Caut să le simt, să le observ şi să mă contopesc cu ele, să se molipsească şi al meu wanna-be suflet pur. Caut să miros frumuseţea unui suflet alb şi conştient. Caut să gust adevărata minune a creaţiei, omul liber. Caut să vibrez datorită irealului, cu putinţă a fi creat numai de un astfel de suflet.
Iubesc sufletele pure. Le caut, le pipăi, le descos, îmi lipesc buzele de ele şi le inhalez. Cu scutul deoparte şi cu inima larg deschisă. De-ar fi să intre şi să mă contopească, să nu îi stau în cale. Să nu cumva să port ochelari în momentul regăsirii cu el. Să fiu dezbrăcată, să fiu crudă. Să las deoparte corpul cărnos şi să mă pierd printre sclipirile lui libelulistice.
Doamne, cu cât foc iubesc astfel de suflete!