Simt nevoia să scriu despre întregire. Despre casa sufletului. Despre încheierea spectacolului, închiderea uşilor pe dinăuntru şi privitul către sine. Despre întoarcerea fiinţei Acasă.
Despre pansament şi balsam. Despre lingerea rănilor, de unul singur, lucru pe care l-am învăţat de la câini. Despre amintirea copilăriei şi întoarcerea acolo. Despre abandonarea resentimentelor.
Despre acceptare. Despre toleranţă, înţelegere, iertare. Despre întâlnirea cu tine însuţi.
Niciodată nu m-am dus la o întâlnire cu mine însămi. Cu toate că am planificat-o de multe ori. Însă, de fiecare dată, înainte de a porni către mine mi-am amintit că am altceva mai important de făcut, sau că am o întâlnire cu o altă persoană pe care nu o pot amâna. Aşa că m-am amânat pe mine. Poate pentru că îmi era frică să stau faţă în faţă cu mine. Căutam întotdeauna o a treia persoană, care să mă împlinească. Pentru că da, eu nu eram plină.
Ani la rând am atras în jurul meu persoane cu care credeam că mă aseamăn, că suntem la fel şi că ne-ar sta bine împreună, pe post de vecini de călătorie. Drumurile s-au separat, la un moment dat. Eram prea asemănători, a fost diagnosticul. Alţi ani la rând am căutat persoane care erau diferite de mine, care aveau altceva decât ce aveam eu, crezând că astfel vom face un cerc perfect rotund, plin pe dinăuntru cu de toate. Drumurile iar s-au separat, la un moment dat. Eram prea diferiţi, a fost diagnosticul.
După mai bine de un deceniu am început să înţeleg ceva, din toată alergarea asta după suflete potrivite. Nu te poţi potrivi cu nimeni, atâta timp cât nu eşti complet. Nimeni nu vrea o bucată dintr-un suflet. Nimeni nu vrea să te completeze pe tine. Nimeni nu e piesa ta de puzzle. Fiecare suntem aşa cum suntem. Nu suntem nici asemănători cu altul, nici diferiţi de altul. Suntem aşa cum suntem.
A te „combina” cu cineva, relaţional vorbind, este impropriu spus. Cu toate acestea, majoritatea sufletelor noastre se combină – unul împrumută stări de la altul, altul împrumută lacrimi sau melancolii de la celălalt. Rezultă combinări de diverse culori. Singura problemă din acest tip de relaţie este că, după un timp, inevitabil, simţi că te trezeşti şi nu te mai regăseşti. Nu mai înţelegi care sunt părţile tale şi care sunt ale lui. Şi parcă le-ai vrea pe ale tale înapoi. Şi de acolo până la certuri şi reproşuri nu mai e nici măcar un pas. Întorci spatele şi pleci, dezamăgit că celălalt ţi-a luat părţi din tine fără să îţi ceară voie. Uiţi însă că tu i le-ai dat, când v-aţi combinat. Asta era condiţia combinării: tu cedezi părţi, el cedează părţi.
Mi-au trebuit peste 10 ani să încep să văd că a căuta în altul ceva (orice!) nu te duce în direcţia pe care o intenţionezi, aceea a unei relaţii în care să te simţi fericit. Te duce mereu şi mereu în acelaşi loc. Către tine. La întâlnirea cu tine însuţi. Te uiţi în oglindă şi vezi ce lipseşte din interiorul omuleţului oglindit. Şi eşti supărat că ex-ul n-a reuşit să te împlinească. Iar dacă ratezi încă o dată întâlnirea cu tine, programată exact în acest moment, o vei lua de la capăt. Stai liniştit, şcoala vieţii are timp!
„Opreşte-te, suflet. Ai ajuns la tine. E cazul să te opreşti şi să te duci la întâlnirea cu tine. Lasă-te să ieşi la suprafaţă, singur şi complet. Ai obosit. Era cazul să stai. A fugi întruna, fără a te uita în spate, chiar dacă fugi desculţ, prin ploaie, ceaţă, vânt – tot fuga laşului rămâne!”
Aşa că m-am oprit. Şi mă pregătesc să mă duc la întâlnirea amânată de peste 10 ani. Probabil că-mi voi lua un buchet de flori, căci ştiu că mie îmi plac.
🙂