Copilule, nu te-am iubit.
Rănile mele şi cum le pansai a fost pentru ce am stat lângă tine.
Am confundat, din greşeală, cu iubirea.
Omule, nu te-am iubit.
Ai scos din mine ceea ce mă chinuiam să scot eu de atâtea luni.
Şi pentru o secundă am crezut că e iubirea.
Prieteno, nu te-am iubit.
Mi-ai dat timpul tău când aveam nevoie şi ai ascultat.
Iar eu, am confundat, pentru o vreme, cu iubirea.
Chipule, nu te-am iubit.
Ai trezit în mine stări mentale vesele şi aparenţe bucuroase.
Am confundat, pentru o clipă, cu iubirea.
Băiatule, nu te-am iubit.
M-ai pus în lanţuri de dependenţă şi am uitat de mine, cu tine.
Şi am crezut că e iubirea.
Pământeni, nu v-am iubit.
Şi-atâta timp am irosit
Confundând aparenţa cu iubirea.
Trăind suprafaţa fără adâncime.
Ascultând melodia fără să aud muzica.
Bucurându-mă de cer fără să simt aerul.
Existând, fără să trăiesc.
Trăind, fără să iubesc.
Şi totuşi, o imensă fericire
Trăită în prea mult cântata stare de iubire
Astăzi am simţit.
Şi astfel, pân’ la comparaţie n-a mai fost decât un pas.
Şi-am înţeles minunea lumii – ultima ce ne-a rămas.
Nu pot descrie în cuvinte.
Nu se descrie, ci se simte.
Un singur lucru să afirm, despre ce am trăit azi, pot:
E mult mai mult decât noi credem. E absolutul. Este TOT.