Un vis, cu sens de ideal, este ceea ce sufletul tău ar face, dacă ar fi om, în locul tău.
Suntem cu toţii suflete, care ne întrupăm în carne şi oase pentru a exista în acest plan fizic pe care îl intitulăm realitate. Când suntem copii, sufletul e treaz în noi. De aceea suntem fericiţi mereu. De aceea nu avem nevoie de nimic pentru a fi împliniţi. Suntem adevăraţi. Suntem plini. Suntem ceea ce oamenii mari privesc cu dragoste şi nostalgie. Un copil emană şi primeşte iubire.
Pe măsură ce creştem, ne hrănim sufletul cu merele otrăvite ale realităţii noastre: griji, nevoi, stress, probleme, limite, etc.
Ajunşi adulţi, trăim o viaţă pe care ne-am format-o de-a lungul anilor, prin deciziile pe care le-am luat. Unele cu sufletul, altele cu mintea. (Apropo: mintea noastră este un dar extraordinar, un dar al corpului în care ne-am întrupat. De multe ori dăm vina pe minte, dar nu e ea vinovată că noi nu ştim ce să facem cu ea. Asta doar ca o paranteză.).
Se întâmplă adesea să ajungem departe în carieră. Să avem o funcţie importantă, sau un venit lunar substanţial. Şi casă, şi maşină, poate chiar şi familie. American dream fulfilled. Pentru toate acestea ne-am folosit mintea, partea raţională, în proporţie mai mare decât sufletul. Foarte bine, aşa e firesc. Şi totuşi, dacă ceva nu e la locul lui, dacă pe alocuri căutăm încă să aflăm ce e fericirea, dacă ne întrebăm “asta o fi tot ce înseamnă viaţa?” atunci ne putem autodiagnostica ca fiind surzi. Am surzit, pe tot parcursul progresului nostru în lumea fizică. Ne-am ignorat sufletul. Nu l-am ascultat. Nu l-am auzit.
Sufletul are multe metode de a ne vorbi. Intuiţia, sau vocea inimii, este limba lui. Singura problemă e că vorbeşte destul de încet şi trebuie să facem linişte ca să îl auzim. Dar noi nu prea mai facem linişte, în ziua de azi. Excludem liniştea din viaţa noastră, deoarece ni se pare plictisitoare. Mai bine zis, surd fiind, ce ai putea să auzi în linişte? Paradoxal, nu? Căci pentru un surd liniştea e tot ce poate să audă…
Un VIS este ceea ce sufletul tău ar face, dacă ar fi om, în locul tău. Mi se întâmplă des să aud persoane destul de adulte spunând: “Am eu un vis…” “Visul meu este să…. ”. Este minunat să vezi că oamenii încă mai au vise pentru care încă speră că vor face ceva. Am întâlnit însă şi persoane care, cu lacrimi în ochi, au spus: “Şi eu am avut un vis în tinereţe… Vroiam să fac aia sau să fiu aia sau cealaltă…” Aceste momente se încheie cu un oftat greu, apăsător. E ca o piatră de cavou, grea, impunător de grea, care apasă pe sufletul celui adormit. Vezi în ochii acestor oameni nostalgia şi dragostea. Aceeaşi nostalgie şi dragoste pe care o au în privire şi când văd un copil. Adică adevărata natură a fiecăruia dintre noi.
Mi-am amintit acum de un astfel de om. Visul lui era tot legat de muzică. Mi-am amintit durerea pe care am văzut-o în ochii lui şi pe faţa lui. E un om adult, cu copii de vârsta mea şi cu o viaţă întreagă în spate. Nu pot să nu plâng, pentru că îi simt suferinţa. Îi aud sufletul cum abia mai şopteşte… E dureros…
A păstra echilibrul între lumea fizică şi lumea spirituală (adică lumea sufletului tău) e provocarea vieţii. Suntem duali. Trăim într-o lume duală. Dualitatea există în tot ce ne înconjoară. Dualitatea există în fiecare dintre noi, în multe privinţe. Suntem atât femei, cât şi bărbaţi, fiecare dintre noi, indiferent de natura corpului în care ne-am întrupat. Suntem buni dar suntem şi răi. Suntem raţionali dar suntem şi sensibili. Suntem trup dar suntem suflet.
Oricât de surzi am fi, realitatea e duală. Fizică şi non-fizică. Preocupându-ne doar de cea fizică, ne vom trezi, mai devreme sau mai târziu ca tot ceea ce am creat în lumea fizică nu are nici o fundaţie pe care să stea, fundaţie care ar fi trebuit construită în paralel, în lumea non-fizică.
Ne întoarcem către lumea spirituală la bătrâneţe. Credem că e suficient să mergem la biserică şi să citim nişte acatiste. Atenţie, a fi religios nu înseamnă a fi spiritual. A fi religios în ziua de azi este pură matematică şi programare IT pentru suflet. A fi religios e plasticizare şi aparenţă. Nu e adevăr. Caută adevărul, şi îl vei găsi. 😉
Tu, care citeşti aici, oricine ai fi! Fă bine şi mai ascultă-ţi şi sufletul din când în când! Caută să-l auzi şi fă-i pe plac, te rog mult! Ai curaj, scutură praful de pe el, şi dă-i şansa să îţi vorbească. Mai bine mai târziu decât niciodată. Oricine ai fi, nu te lăsa să ajungi o pereche de ochi înlăcrimaţi, nostalgici şi plini de regrete! Te rog mult!
Dacă faci deja asta, îţi mulţumesc din suflet! 🙂

