Nu mai am despre ce scrie. Nu mai am ce poveşti să spun. Nu mai vreau să sfătuiesc şi să trezesc pe nimeni. Toate sunt la locul lor, exact aşa cum sunt. Cu toate că o parte din mine se sperie şi îşi doreşte să aibă subiecte de scris. Căci altfel, ce se alege de blogul meu?
Păi… praful. Aşa cum praful se alege de noi toţi. Şi de toate ce le adunăm, în viaţa asta.
Şi totuşi, este ceva ce rămâne? Cred că da. Ce este acel ceva ce rămâne? După ce se pierde tot, rămâne ceva? Artiştii ar spune că rămâne arta lor. Dar cui rămâne arta dacă nu mai e picior de om pe pământ? Oamenii de ştiinţă ar spune că rămân descoperirile lor. Le rămân cui? Cui îi pasă de descoperirile lor, când nu mai e nimeni cui să îi pese de ceva?
Ce rămâne când nu mai rămâne nimic nici din mine, nici din tine? Ce rămâne? Rămâne ceva sau praful e tot ce se alege şi de noi? Şi dacă nici praful nu mai rămâne, atunci spune-mi: ce rămâne?
Dumnezeu?
În ce formă? În nici o formă? Adică Dumnezeu e fără formă? A rămas nimic, deci Dumnezeu este Nimic? Nimic, ca termen, este extrem de relativ. Nimicul nu poate exista decât în raport cu Ceva şi în extremă cu Totul. Şi atunci, ce a rămas: Nimic sau Totul?
Aş fi tentată să spun că a rămas nimic, pentru că oamenii şi lumea nu mai există. Dar oare… ei erau Totul, astfel încât prin dispariţia lor să rămână Nimicul? N-ar putea fi ei Nimicul astfel încât prin dispariţia lor să rămână Totul?
E ora 02:49, iar Viaţa îmi pare absolut fascinantă…
🙂