În altă lume, am fost Vara.
Purtând doar o rochie semitransparentă, de un cafeniu pal cu flori portocalii. Puteai să-mi vezi inima prin acea rochie, oricum nu conta, căci inima-mi era goală.
Așa cum îmi era și mintea, pe atunci.
În altă viață n-am iubit pe nimeni, decât urma pașilor mei în nisipul ud de pe malul mării. Singurele atingeri pe care le voiam erau ale părului meu lung, ondulat, lăsat liber pe spate. Mă mângâia într-un fel aparte, pe șira spinării.
Sărutul buzelor mele îl simțea doar marea iar prietenă îmi era doar foaia de hârtie și creionul, îmbibate cu un miros de bronz. Doamne, cum ador mirosul pielii arse de soare, vara…
Mă hrăneam cu dor de dragoste. Nu știam ce e și nici nu realizam cât de dependentă eram de ceva ce aveam să cunosc abia în altă viață.
Soarele încerca din răsputeri să-mi fie iubit, însă inima mea, așa goala cum era, nu știa ce înseamnă a avea un iubit. Simțeam doar privare de libertate, excluderea întregului, fragmentarea lui pe părți și alegeri. Nu voiam asta. De ce ar avea Vara un iubit, în fond?
Cândva, nu eram om.
Cândva, picioarele mele nu lăsau urme, decât pe acea dungă de nisip. Ca să mă vadă marea și să mă urmeze, oriunde aș fi mers.
Cândva, eram spațiu. Apoi, am decis să mă nasc.
Un răspuns
N-am cuvinte! 🙂
Te pup!