Poate iubirile nu mor cu adevărat niciodată. Poate numai oamenii, cazați în corpurile lor, trec dintr-o parte în alta, dintr-un om în altul. Dar poate că sufletele noastre sunt unite prin iubirea ce ne leagă de toți și de toate, care este și a fost mereu acolo. Poate că va rămâne mereu acolo. Poate doar crește, așa cum crește nivelul mării, dar apa care a fost dedesubt va fi în continuare acolo. Sau nu e așa? Nici nu contează…
Poate ne îndrăgostim când dăm de-o stâncă în mare, izbiți fiind de acea bucată rece de piatră ca de un crunt adevăr: ne vedem forma, ne simțim viața din picurii care laolaltă ne formează. Ocean de lacrimi spuse și nespuse, ăștia suntem…
Poate ne doare iubirea, poate ne dor substraturile ei. Eu ziceam că dragostea nu doare, ci lipsa ei e cea care doare. Azi nu știu ce să mai spun, decât că dragostea e atât de frumoasă, complexă, extrovertită și secretă în același timp încât nu merită să încerci să o explici chiar pe toată.
Poate că unele colțuri din inima ta sunt scrise dinainte de-a te naște. Poate unele sunt spații goale, iar pe durata vieții mai vin suflete să-și lase semnătura. Poate n-ar fi așa rău dacă am trăi iubirea, fără a încerca să-i separăm formele în mii de conserve etichetate anterior.
Poate nu e o rușine să iubești, indiferent ce, cât, cum iubești. Poate că ducem lipsă de sinceritate, nu de iubire. De sinceritatea sufletelor. Și poate că pietrele nu au ce căuta în inimi, ci pe fundul mării.
Poate că viața e cu adevărat frumoasă, iar frumusețea ei e cu atât mai mare cu cât imperfecțiunile sufletului uman își fac cuib în ea.
Un răspuns
Superb … Iubirile adevarate nu se uita. Doar se ingroapa adanc in suflet uneori pentru ca trebuie, alteori pentru ca daca ar avea continuare ar deveni iubiri banale, profane.