Cu toții avem bunici. Unii avem legături puternice cu aceștia, alții mai slabe. Unora ne pasă de ei, pe când mulți dintre noi nu prea le găsim loc în viețile noastre moderne și ocupate.
Nu știu alții cum sunt, zicea Creangă cândva, dar pentru noi, „nepoții lui Bodea”, bunicii au fost dintotdeauna mai mult decât niște bătrânei cu care aveam relații de sânge. Au fost o punte de legătură, un fir invizibil ce a unit familia la un loc. Cu bune și rele, cu bucurii și supărări, casa de la Dej era mijlocul unui paradis, iar noi aveam șansa, în fiecare vară, să zburdăm liberi prin el.
Bunicii erau mai mult decât stăpânii casei, erau imaginile satului românesc. Ne-au învățat grija, afecțiunea, iertarea, veselia, munca rodnică, nervul, sărbătoarea. Ne-au învățat să iubim natura, animalele, să muncim cu drag și cu sârg, toate acestea într-un cadru feeric. Ne-au dat dragostea de neam și de folclor. Ne-au dat muzica populară iar ea ne-a intrat la suflet, de unde nu va mai ieși în veac.
Acum te-ai dus, bunicule, iar în urma ta a rămas scumpa bunică și amintirile dragi, pe care le vom avea mereu în inimile noastre.
Nu voi uita niciodată hinta de la dud… Nici nu ajungeam bine la voi, și deja tu ne pregăteai acel minunat leagăn în spatele șurii. Doamne, dragi îți mai eram!
Când bunica făcea ceva mâncare bună, spuneai: ”Mâncați voi, că eu mă satur privindu-vă!”…
Sau când veneai la Oradea și ne aduceai banane, spunând: ”Astea îs mai bune decât orice prăjitură!”, să ști bunicule că aveai dreptate. Așa erau.
Îmi amintesc cu drag de poiana noastră minunată, unde vara îți făceai colibă, să poți sta mai multe zile să cosești. Iar noi, cei trei frați, îți aduceam mâncare, apă rece de la fântână și… nelipsita sticluță de țuică. Iar bunica ne punea și nouă mâncare, căci știa că în vârful dealului, între păduri, zama e mai bună. 😉
Cum aş putea să uit de „Ardă Turda şi Feleacu’, iară be’ Romi săracu’!”…? Cum, bunule drag? 🙂
Dar când mă certam cu tine, de ai zis ca am o gură cât 10 „bondine”? Îmi pare rău, nu puteam să înlocuiesc cuvântul ăsta cu nimic. E signature.
Bunicule, eu nu te voi ține minte bolnav, căci ultimele tale luni din viață nu te caracterizează. Dacă ar fi să te descriu în câteva cuvinte sincere, inima mi-ar spune:
”Un om puternic. Viteaz. Demn. Un om simplu, ale cărui trasee mentale și comportamentale puteau fi intuite. Un om cu un suflet mare, lucru uneori greu de văzut, fiind acoperit de o atitudine dură. Atitudine care nu putea ascunde în totalitate acea inimă bună, care trezea lacrimi în ochii lui la vederea nepoților… Un om iubitor de pământ, de tradiție, de țuica ardelenească și amarnic înverșunat împotriva politicienilor, a proastelor moravuri sociale și a lipsei de bun simț. Un om pe al cărui chip puteai citi istorie”.
Bunule, poate nu ai știut niciodată, dar ai fost un Moromete al Văii Codorului. O emblemă a țăranului autentic. Îți mulțumesc că ai fost parte din viața mea și că, împreună cu bunica, ai contribuit la cea mai frumoasă copilărie posibilă…
Noi vom rămâne cu bine… și cu milioanele de amintiri frumoase pe care ni le-ai lăsat în suflete…