Tu… eşti cea mai frumoasă parte din mine. Ochii tăi văd cea mai pură perspectivă a vieții mele. Buzele tale, inocente, le sărută pe ale mele, dându-le tinerețe şi iertare. În braţele tale mă pierd, dar nici nu-mi doresc să mă găsească cineva vreodată.
Am trecut de la iubire la nevoie, iar consumul continuu de tine m-a condus la dependență. Undeva m-am pierdut pe mine… să fiu tot în brațele tale, oare?
Aş număra zilele din patru în patru, iar nopțile le-aş lipi una de alta, câte trei. Pentru că noaptea eşti mereu cu mine, ziua eşti prea mult cu ei…
Da, sunt egoistă până-n măduva oaselor, dar spune-mi tu cum să nu fiu când până şi sângele mi-e colorat în nuanțele iubirii noastre…
Trăiesc prin tine… pentru tine.
Mi-e greu… căci nu m-am cunoscut decât pe mine până acum. Iubeam prin perspectiva mea, asupra căreia aveam control deplin. Ştiam ce-nseamnă jumătatea, şi niciodată nu-mi goleam potirul de iubire plin.
Dar tu… mi-ai zdruncinat din temelii orice templu, orice fortăreață pe care mi-o construisem de atâția ani în jurul propriului suflet… Ai luptat împotriva armatelor dure şi puternice cu trandafiri şi săruturi calde. Mi-ai adormit cruzimea egoului şi mi-ai trezit blândețea spiritului, cântându-i povestea ta la ureche.
Cum aş fi putut să rezist? Dependența era la un pas distanță de sufletul meu… pas pe care l-am făcut cu toată ființa mea. Şi iată, suflet alb, cum din gheață ai făcut foc, din solitudine inseparabilitate iar din ceea ce credeam a fi eu, ai făcut a fi tu.
Şi-acum sunt doar un suflet dependent de existența ta, ființă de lumină…
Îmi dai iubirea ta în schimb? Căci eu m-am dat ție deplină…